Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
16 martie 1989. Golubinje. Cadavru neidentificat, cel mai probabil al unui român: bărbat, vârsta 35-40 de ani, îmbrăcat cu geacă bicoloră, roşu cu bleumarin, cu fermoarul închis. În buzunarul interior al canadienei se afla o cască de înot, din cauciuc, şi o agendă telefonică.
Pe corp avea prinsă cu bandă izolantă o borsetă. În borsetă se aflau bani, lei, şi un bilet pe care scria: "KNIJA VISESLOVA 72 tel. 992128 TRIM HOTEL H BENGOSEN". Pe sub geacă purta un combinezon albastru din plastic, cu fermoar până la brâu. În partea de jos purta pantaloni negri din catifea şi o curea neagră. Sub combinezon se afla o bluză de trening închisă cu fermoar, cu o etichetă pe care scria: Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti.
În picioare era încălţat cu ghete măsura 43. Peste ghete şi o parte din picior îmbrăcase mănuşi din cauciuc, cărora le tăiase degetele. Pe mâini purta mănuşi din cauciuc şi mănuşi din piele, pe care le prelungise cu o bucată de material textil, cu o lungime de 10 centimetri. După toate aparenţele, cadavrul a zăcut în apă una sau chiar două săptămâni.
2 aprilie 1989. Zapis, puţin mai sus de localitatea Donji Milanovac. Cadavru neidentificat, posibil un român. Bărbat, înălţime 1,70 m, vârsta 35 de ani, statură atletică. Lipsea scalpul. În câteva locuri, cadavrul prezenta urme de descărnare, fiind vizibil osul (probabil fusese mâncat de peşti - n.r.). Corpul a stat probabil în apă circa două luni. Cadavrul a fost predat Primăriei din Donji Milanovac şi probabil a fost înmormântat în cimitirul local.
Documentele medicului legist consemnează rece nişte informaţii. Kosta Jakovljevic, acum pensionar, a fost ani de-a rândul medic legist în regiunea Negotin, având ingratul rol de a lucra zilnic cu moartea, căutând printre măruntaie indicii. Acasă păstrează consemnate, una sub alta, cu dată şi număr de înregistrare, fiecare intervenţie din cariera sa medicală. Adică fiecare cadavru autopsiat. Dublura documentelor originale se află la purtător, pentru că aşa spune legea.
Din 1970 s-au tot adunat cazuri în catastifele sale şi în originalele aflate în arhivele din Serbia. Acolo, în aceste dosare, se află, probabil, cele mai multe dintre răspunsurile la întrebarea "Unde e copilul meu?", care mistuie familii întregi, chiar de zeci de ani. În 1989 se afla la datorie, în regiunea Negotin, răspunzând la apel de fiecare dată când Dunărea mai aducea un cadavru. De foarte multe ori avea de-a face cu români care fugiseră din ţară şi căutau libertatea în Occident.
Pentru că, stimaţi cititori, vorbim astăzi şi nu numai despre sute de morţi. Sute de români care au sfârşit în apele Dunării sau răpuşi de glonţ la frontieră, opriţi fiind din tentativa lor de a găsi libertatea dincolo de graniţele României. Dacă acestea din urmă ar vorbi, multe dintre dosarele de "dispăruţi", care au acumulat tone de praf pe coperţi, şi-ar găsi rezolvarea. Dar şi multe adevăruri ar ieşi la iveală şi, o dată cu ele, s-ar arăta şi numele vinovaţilor de crimă.
Până atunci, vorbesc documentele din străini, vorbesc cei care au căpătat ceva răspunsuri din partea oficialităţilor statului, vorbesc - mai ales - locuitorii din zonele de frontieră ale României. Care-şi amintesc şi acum cum pe malul românesc al Dunării şi la nord de Baziaş, pe frontiera verde, se plimbau "uniformele verzi".
Calvarul începea de fapt de cum te apropiai de graniţă. La 15-20 de kilometri nu călca picior de străin. Te luau la puricat băieţii. "De ce ai coborât din tren la Orşova?" "Ce cauţi în trenul de Oraviţa?" "Unde te duci?" "Cunoşti pe cineva în localităţile din preajmă?" "Cu ce scop intri în zona de frontieră?" Întrebări peste întrebări şi mai ales restricţii impuse prin Decretul numărul 678 din 7/10/1969, privind regimul de pază a frontierei de stat a Republicii Socialiste România.
Paza frontierei de stat a Republicii Socialiste România se asigura, potrivit legii, de trupele de grăniceri sub conducerea Ministerului Forţelor Armate.
Dar decretul spunea încă ceva foarte interesant: "Pentru asigurarea pazei şi apărarea frontierei de stat, trupele de grăniceri cooperează cu celelalte comandamente de armă ale Ministerului Forţelor Armate, cu organele Ministerului Afacerilor Interne, CSS (în traducere Consiliul Securităţii Statului - n.r.) şi cu comitetele executive ale consiliilor populare". Şi, pentru că treaba era serioasă şi nu se permiteau scăpări, delaţiunea era încurajată. Cum? Tot în baza legii: "În îndeplinirea sarcinii de pază a frontierei de stat, trupele de grăniceri se sprijină de asemenea pe serviciile pazei obşteşti din comunele situate în zona de frontieră şi pe concursul voluntar al cetăţenilor".
În cazul infracţiunilor de frontieră, ofiţerii de grăniceri efectuau acte de cercetare penală, iar subofiţerii de grăniceri aveau dreptul să încheie acte de constatare, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Legea spunea că persoanele sosite într-o localitate de frontieră erau obligate să se prezinte la "organul local al Miliţiei, în termen de 24 de ore de la sosire, pentru a anunţa durata şederii în acea localitate". Până şi persoanele sosite în interes de serviciu pe o durată mai mică de 45 de zile "la o organizaţie socialistă situată în zona de frontieră" trebuia să fie anunţate nominal organelor Miliţiei, în termen de 24 de ore. Şi asta nu oricum, ci "prin grija organizaţiei socialiste", după cum precizează decretul sus-amintit.
Legea făcea rabat în câteva cazuri, şi anume: persoanele domiciliate în localităţile din zona de frontieră, când se deplasau într-o localitate vecină, tot din zona de frontieră, la târguri, adunări populare sau alte manifestări cu caracter organizat; angajaţii cu loc de muncă în localităţile din zona de frontieră, dar care domiciliau în afara acestor localităţi şi se deplasau zilnic la serviciu; militarii din Ministerul Forţelor Armate, Ministerul de Interne şi din Consiliul Securităţii Statului, sosiţi în interes de serviciu în localităţile situate în zona de frontieră; persoanele care ocupă funcţii de conducere din aparatul de partid şi de stat, precum şi alte categorii de angajaţi ce urmau să fie stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
Pe timp de noapte, reglementările erau extrem de stricte: circulaţia persoanelor, cu sau fără mijloace de transport, pe o adâncime de 2.000 de metri de la linia frontierei de stat spre interior, era permisă numai pe drumurile publice care urmau să fie stabilite de comitetele executive ale consiliilor populare ale comunelor, oraşelor sau municipiilor din zona de frontieră, cu acordul prealabil al comandanţilor subunităţilor sau unităţilor de grăniceri şi al organelor miliţiei.
Din aceste motive, rămânerea persoanelor pe timpul nopţii pe o adâncime de 500 de metri de la linia de frontieră spre interior în afara vetrei satelor sau a perimetrului construit al oraşelor şi municipiilor era permisă numai cu aprobarea prealabilă dată de comandantul subunităţii sau unităţii de grăniceri.
Nu vă imaginaţi că legea nu s-a gândit şi la culturile românilor. Că era porumb, că era floarea-soarelui sau alte asemenea plante - cultivarea era permisă - prin decret! - până la distanţa de 50 de metri de fâşia trupelor de grăniceri, cu menţiunea că în unele situaţii limita se putea mări până la 250 de metri. Şi păşunatul animalelor era permis doar în timpul zilei până la fâşia trupelor de grăniceri, iar în timpul nopţii până la distanţa de 500 de metri de la linia de frontieră - pentru frontiera de uscat, şi de la limita revărsărilor de ape - pentru frontiera de apă. Nu degeaba am pomenit toate aceste reglementări şi nu degeaba am ajuns la normele privind păşunatul animalelor: memoria colectivă păstrează detaliile unei treceri spectaculoase a frontierei terestre de un cioban cu turma sa de oi.
Locuitorii din zona de frontieră naturală (Dunărea) cu fosta Iugoslavie sau Bulgaria erau tentaţi de apa care li se întindea înaintea ochilor. Poate ar fi vrut să pescuiască, poate ar fi vrut să aibă ceva în plus de pus pe masă pentru copii, ca şi aşa era penurie. Dar nu. Modul de folosire a apelor de frontieră pentru pescuit sportiv, scăldat, plajă, aprovizionare cu apă şi adăpatul animalelor se stabilea doar de către comitetele executive ale consiliilor populare ale comunelor, oraşelor sau municipiilor din zona de frontieră, cu acordul prealabil al comandanţilor unităţilor de grăniceri, în raport cu nevoile populaţiei. Scăldatul persoanelor în rada porturilor situate în zona de frontieră era interzis.
Pescuitul se efectua doar pe timp de zi şi în mod organizat, pescarul fiind obligat să aibă asupra sa buletinul de identitate, autorizaţia de pescuit, permisul grăniceresc şi carnetul de ambarcaţiune. Permisul grăniceresc era obligatoriu şi pentru membrii echipajelor navelor de pescuit.
Deţinerea şi folosirea bărcilor fără înscrierea acestora la căpitănia portului sau la comitetele executive ale consiliilor populare ale comunelor, oraşelor sau municipiilor din zona de frontieră, acolo unde nu existau căpitănii de port, erau interize. Nu-i nimic, cine dorea să scape de universul concentraţionar al societăţii socialiste "multilateral dezvoltate" găseau cele mai năstruşnice metode de evadare, ambarcaţiunile improvizate fiind în mare vogă.
Din păcate, arhivele medicilor legişti de dincolo de graniţă consemnează o grămadă de "NN" în dreptul unor însemnări. Aceştia sunt frontieriştii care şi-au găsit sfârşitul în apele Dunării. Cauza morţii lor? Libertatea. Au dorit-o prea mult şi le-a fost fatală. Sunt toţi cei neidentificaţi, dar care figurează în documente drept români, pentru că multe indicii conduceau spre o astfel de catalogare.
Erau cadavre tatuate, unii decedaţi erau îmbrăcaţi cu haine purtând etichete ale fabricilor din România sau încălţări de acest fel. Legiştii îşi făceau datoria şi anunţau decedaţii găsiţi. Dar pe multe dintre cadavre autorităţile române le-au respins, spunând că nu s-au înregistrat incidente la graniţă. Ca să nu-şi încarce dosarul. Aşa au ajuns români de-ai noştri în gropi comune din cimitirele localităţilor de graniţă din satele fostei Iugoslavii, actualei Serbia. Un capitol dureros de istorie care încă strigă după adevăr.
Citește pe Antena3.ro
