"Preferam sa fim impuscati"

Sotii Zainea au avut curajul sa treaca Dunarea intr-o ambarcatiune improvizata, cu doi copii dupa ei
La Varciorova, in amonte de hidrocentrala de la Portile de Fier, la marginea vechiului cimitir al satului exista ascunse printre buruieni urmele unor morminte sapate in graba. Nu exista nici o cruce. Localnicii isi amintesc insa ca acolo, au fost ingropati cei impuscati pe malul romanesc al Dunarii, in anii dinaintea ridicarii barajului.

PUNTEA SUSPINELOR. Viaductele de la Ilovita, ridicate in amonte de Portile de Fier, peste apa ce ascunde vechiul sat Varciorova. Pana la malul sarbesc sunt cateva sute bune de metri

"Ne era frica, mama. Daca ii prindeau si ii intrebau pe unde au fost, le-ar fi spus ca au trecut pe la noi si am fi avut probleme." Elena Ursu are 77 de ani. Si-a trait copilaria in vechea Varciorova. Un sat aflat acum sub apele lacului de acumulare de la Portile de Fier.

Stam la umbra, in gradina casei din Schela Cladovei, o suburbie a municipiului Turnu Severin. Elena Ursu priveste in gol, desi sunt convins ca-si contempla vremurile si locurile copilariei, undeva, intr-un punct pe care incerc sa-l caut in cuvintele domniei-sale. I-a vazut pe cei care, in anii ’50-’60, incercau sa caute libertatea. Unii i-au batut la poarta, in toiul noptii. "I-a intrebat mama ce vor. Ne-au cerut ceva de mancare si o lumanare.
Dupa care au plecat spre Dunare." Mama doamnei Ursu s-a chinuit toata noaptea. In zori a plecat la graniceri, sa le spuna ce i s-a intamplat. "Au luat-o tare, ca de ce nu a venit imediat. Cum sa vina imediat? Le-a explicat ca nu se poate ca o femeie sa plece noaptea prin padure. N-au mai spus nimic. Iar mama le-a explicat ca, din cate a observat ea, au luat-o spre munte." In directia opusa libertatii.

PARAGINA SI UITARE. Din vechea Varciorova nu au mai ramas decat noua manastire, ridicata in apropierea celei medievale, si cimitirul. Spre locurile de veci ne-a indrumat Constantin Barbulescu. Postas pensionar, stabilit la Brebu, in judetul Caras-Severin, Barbulescu si-a dat doctoratul in Istoria Daciei Romane. Sufletul i-a ramas in acea Varciorova ce nu mai exista, langa suferintele celor care au dorit sa scape de Golgota comunista. Si-a facut un scop in viata din a scoate la lumina faradelegile unui sistem care a terorizat o intreaga natiune.
A trimis memorii, a cerut declansarea unor investigatii si pentru ca romanii care traiau in veritabile incubatoare, in alte colturi indepartate ale tarii, sa afle ce s-a intamplat la granita cu Serbia iugoslava. Nimeni nu l-a luat in seama. Un trecut adormit in paragina este mai reconfortant decat adevarul si asumarea lui. O paragina asemeni celei pe care am gasit-o in cimitirul de la Varciorova. Cu exceptia criptei familiei generalului Ion Pitulescu, a "Boltii Barbulestilor" (locul de veci pe care si l-a ales ghidul nostru prin istoria recenta a Romaniei) si un mic cavou pe care un crestin de 80 de ani si-l zideste, dupa umilele-i puteri, de unul singur, necropola este plina de tufe si cruci imbatranite, care din lemn putrezit, care din piatra crapata. Rar mai poti citi un nume.

CAMUFLAJ. Gropile frontieristilor impuscati de granicerii romani au fost pitite departe de privirile indiscrete

DINCOLO. La Pescari/Coronini, Serbia pare celalalt capat al lumii

Printre petele de rugina de pe inscriptiile funerare, cate o data a decesului, de cele mai multe ori de prin anii ’50. Nea Ungureanu locuieste intr-o cocioaba, in gura cimitirului. A lucrat mecanic si sofer pe camion, in cea mai mare parte a vietii pe langa Turnu Severin. Dupa ce s-a recasatorit a venit la Varciorova, acolo unde socrul sau avea pamant, in micul golf ce da spre manastire. Acum este in disputa pentru acel teren, preluat de calugari. Niste calugari care, intrebati despre gropile in care fusesera abandonati cei ucisi de trupele de graniceri, mi-au spus ca nu stiu nimic.
Fusesem avertizat ca nu voi afla nimic de la monahi, dar m-am incapatanat sa-i dau crezare lui Constantin Barbulescu. Asa ca am tras masina in fata bojdeucii lui nea Ungureanu. Omul a parut usor surprins de curiozitatea mea. Cateva tigari l-au determinat sa ma insoteasca prin cimitir. Pe masura ce urcam dealul, ferindu-ne, cu toiagul lui nea Ungureanu, de posibile vipere, topografia locului prindea in mintea insotitorului meu alte dimensiuni. "Sa stii ca sunt cateva locuri in care dealul s-a lasat si pe care nu sunt cruci. Bata-i sa-i bata, ca n-au avut nici un Dumnezeu. Si multi au ramas si acum sa faca legea."

Intr-adevar, catre marginea cimitirului, ascunsa astazi sub tufe sau in dosul copacilor, zac abandonate cateva morminte fara nici un reper. Nea Barbulescu mi-a aratat, mai intai, locul in care a fost ingropat "spionul englez", dupa care a reusit sa-mi identifice vreo 10 locatii in care, dupa stiinta lui de autodidact in domeniu, craterul format se datoreaza pamantului fugit inspre interior dupa ce din cadavrul inhumat nu a mai ramas nimic. Despre "spionul englez" avea sa-mi povesteasca, mai tarziu, doamna Ursu, la Schela Cladovei.
Actiunea se petrece insa in cel de-al doilea razboi mondial si este o veritabila miorita din tabara antinazista. Un roman, un sarb si un englez trebuiau sa afle detalii despre pozitiile germane (intre Varciorova, Ilovita si culmea Alionului se intinde un punct strategic pentru care, in prima conflagratie mondiala, a luptat si Pamfil Seicaru). Doar ca starea materiala a englezului l-a ispitit pe sarb - care l-ar fi ucis.

"LEBEDELE". Iota Dolici, ziarist la cotidianul de limba sarba Nasa Rec si corespondent la Moldova Veche al postului public teritorial de radio Timisoara, isi plimba, prin anii ’80, niste prieteni pe la Pescari (sat revenit astazi la vechea denumire, Coronini, si devenit celebru in perioada "embargoului", cand ajunsese veritabila placa turnanta a contrabandei cu benzina si motorina catre Serbia). La un moment dat, unul dintre insotitorii lui Dolici observa lebede pe luciul Dunarii. "Avem si noi lebede, dar doua-trei, nu multe", povesteste ziaristul. "Pe masura ce ne apropiam, ne devenea clar ca nu sunt lebede. Erau, din cate ne-am dat noi seama, doua familii cu copii. Celor mici parintii le pusesera colaci de salvare - care aveau forma de lebada. Inotau spre malul sarbesc."

"HAI, CUSCRE, CA ATI SCAPAT!"

Unii au trecut singuri. Altii au plecat cu intreaga familie. Gheorghe Zainea, fostul sef al Asociatiei de revolutionari Jilava 21, a ales si el sa treaca Dunarea inot intr-o seara de iunie a anului 1989. A sarit din trenul aflat in miscare, impreuna cu sotia sa, Petruta, si cei doi copii de 15, respectiv 11 ani, Claudia si Cornelius, in apropierea viaductului si haltei Ilovita, la nici un kilometru de vechea Varciorova. Nimerisera nu departe de un pichet de graniceri. Au stat cateva ore pe malul apei, asteptand sa treaca furtuna si sa se adanceasca noaptea. " Aveam cu noi, intr-o sacosa, un colac vulcanizat pe fund, o barca improvizata pentru pescuit si doua palete pentru a vasli. Am umflat-o si am urcat copiii in ea, apoi ne-am urcat si noi si am inceput sa vaslim spre malul sarbesc", isi aminteste Zainea. Atata doar ca nici unul nu avea experienta vaslitului. Au capatat-o insa pe loc. Curentul ii tragea spre baraj, iar barca se umplea de apa. Au renuntat la plasele cu imbracaminte. Deodata, dinspre malul romanesc s-a vazut o salupa de graniceri venind spre transfugi. "Am crezut ca asta ne este sfarsitul. Nu ne mai interesa decat sa avem o moarte usoara. Preferam sa fim impuscati decat sa murim inecati. Dar sotia a vazut malul sarbesc cand a fulgerat si a strigat sa tragem tare, ca suntem aproape. Am tras cat am putut. Si copiii trageau cu palmele apa." Au ajuns pe malul sarbesc dezbracati, purtand doar costumele de baie. Pe soseaua de langa mal tocmai trecea un autobuz. A oprit si a deschis usile. De la volan, soferul le-a spus in romaneste: "Hai, cuscre, ca ati scapat de Romania". Prima reactie a familiei Zainea a fost sa sara indarat in Dunare. Pasagerii din autocar i-au "infiat", impresionati, mai ales, de starea jalnica a copiilor. Au ajuns pana in Donji Milanovac, un orasel de dimensiunile Orsovei, si s-au predat politiei, imbracati in paturile primite cadou in autocar si sangerand.

NU RATATI!

In urmatoarele zile vom publica marturii care ne-au parvenit in urma publicarii articolelor din cadrul serialului "Cazanele mortii", inclusiv despre modul in care s-au comportat autoritatile iugoslave cu fugarii. Pe cei care au trait experiente similare sau au avut legatura directa sau indirecta cu acestea ii invitam sa ni se alature. Ne puteti contacta direct la telefoanele redactiei sau pe e-mail, la adresele: marina.constantinoiu@jurnalul.ro si marius.tuca @jurnalul.ro

"In cap sa le trageti, ca-s tradatori de tara!" "Inca treci Dunarea!" Disparut din Epoca de Aur Omagiu frontieristilor Aruncati in anonimat Imbracati in glicerina Sute de romani, in gropi anonime din Serbia Cazanele mortii