Cioburi de rouă, taina mamei...

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...
A fost odată un oraşel de smarald mic, mic, mic chiar mai mic decât o gămălie de cer pe-un vârf de vis. În orăşelul-vis de smarald încap toate poveştile curate ale copilăriei cu prinţi şi prinţese, cu regi şi regine, cu bufoni şi înţelepţi, cu magi şi învăţaţi şi filozofi, cu eroi, dar şi cu oameni simpli, aşa ca noi oamenii. Acolo unde prinţii îşi adoră prinţesele toată viaţa şi unde regii îşi iubesc reginele până la sfârşitul zilelor şi încă hăăăt, mult mai departe decât mai încolo şi decât poate cuprinde mintea omenească, se petrece povestea noastră.


În lumea aceea cu balauri şi viteji, cu fanfaroni, dar şi cu suflete nobile, cu ierni adevărate şi cu veri grozave, cu bunici şi bunicuţe de basm, cu mierea zilelor petrecută lin pe fuioarele timpului prin vremuri, acolo, în ţara din povestea-vis, în orăşelul dintâi, într-o mică şi curată bucătărioară stăteau de vorbă la gura sobei două fetiţe.

Două suflete se adunaseră, la ceas fermecat aşa cum numai în ceas de minune se pot desluşi tainele uitate în undeva departe, tare, tare departe din timp şi vremuri, din alte zări ale seninului. O fată-femeie şi o fată-copil, înercau să desluşească taina vieţii.

În ziua aceea o mare urgie se abătuse peste liniştea zilelor de Rai ale orăşelului de smarald din visul-poveste şi peste lumina casei în care trăiau cele două fete-fetiţe-femei. Tata, tata nu mai era...

Nu, nu pierise, nu se rătăcise în luptele cu balaurii, norii ce mai înduioşau uneori lumina Soarelui facând-o şi mai blândă, era viu şi sănătos. Nenorocirea lovise chiar în sufletul poveştii, acolo unde se nasc clipele-zilele-speranţele şi visele-copiii. Acolo unde se naşte viitorul, lovise răul cel mai rău şi dintr-o dată nimic nu mai avea sens şi rost şi înţeles. Era acum vremea venită mult prea devreme a împărţirii boabelor de rouă şi a zânelor din clipe. Ce altceva să aibă şi să i se cuvină unui pui de om la dreapta împărţire a raiului pierdut?!

Aceasta era adevărata moştenire lăsată de părinţii ei, o nesfârşită şi nemeritată durere şi frângerea seninului privirii, iar ea, atunci un pui de om, luă curajoasa hotărârea să o primească cu braţele deschise. Poate că pe undeva era şi vina ei şi i se cuvenea această urgie, gândea ea orbită în furtuna durerii.

Cu pumnii ei mici strânşi în teribila încleştare a disperării fetiţa-copil îşi promise sieşi că nu va lăsa pe nimeni vreodată să-i pricinuiască o asemenea durere cum îi pricinuise tatăl mamei! Îşi mai jură atunci copila că nimeni, niciodată nu-i va afla povestea şi că va uita de prinţi şi priţese, de regi şi regine şi că va trăi asemenea oamenilor obişnuiţi.

La aceştia totul era permis. Şi minciuna şi înşelătoria şi tristeţea şi bucuria prefăcută. Îşi mai jură ceva atunci copila: să nu renunţe niciodată la dorinţa de a-l găsii pe Prinţul ei, dar mai ales de a nu lăsa o aşa mare nenorocire să se abată peste raiul copiilor ei!

Fetiţa-copil plânse pentru prima oară cu lacrimi venite parcă din alte lumi ce vor fi având să vină şi să fie mai târziu...
Nimeni niciodată nu va avea să afle despre toate astea! De atunci, în fiecare an înainte de ziua ei îşi punea o dorinţă secretă care va avea să se îndeplinească tot timplul! Din ziua aceea, în mare taină începu să se pregătească pentru întâlnirea cu Prinţul ei fermecat şi cu mare grijă se aranja în toate ocaziile pentru a-l întâlni. Chiar şi atunci când mama o ruga să ducă resturile zilei din casă se gătea cu grijă pentru că Prinţul putea veni oricând! Chiar când te aştepţi tu mai puţin să vină el poate răsări ca prin farmec de nicăieri. De ori-unde şi oricând şi în orice clipă magică putea apărea Prinţul fermecat... "Chiar şi acum, acum şi aici din cea tufă de urzici" ­ aşa cum obişnuia bunica să-i spună, zâmbind cu drag spre bunicul cu înţelesuri doar de ei ştiute.

Pentru că ea credea că lacrimile speriaseră Raiul, fetiţa învăţă să-şi amintească să râdă aşa cum râdea când Raiul era încă pe pământ. Pentru a aminti de fericire şi bucurie tatei şi mamei trebuia să râdă. Poate că aşa totul va fi cum a fost odată... Îşi duse hotărârea la îndeplinire cu o îndârjită încăpăţânare cum numai copii din pierdutul oraş de smarald o mai pot avea încă.

Atât de mare şi adâncă, atât de curată fusese dorinţa că fetiţa copil deveni ea însăşi un zâmbet menit să aducă bucurie şi împăcare acolo unde era durere şi tristeţe. Ea trebuia să renunţe la ea însăşi pentru a fi mereu şi mereu liantul care alină durerea indiferent de furtunile ce îi devastau puţin câte puţin seninul inimii.

Încet, încet ea, fetiţa se pierdu prin sunetul clopoţeilor din râsul ei curat şi oamenii nu mai vedeau o fetiţă, o fată, o femeie în ea, ci doar un zâmbet şi un râs cristalin care trebuia să le aducă pacea binemeritată.

Alergă cu dinţii strânşi prin viaţă şi reuşii totul. Ba mai mult, dorinţa de demult se împlinise şi ea. Îl găsise tocmai atunci când renunţase la vis, pe cel ce îi desluşea visele cântânduile. Pe cel ce-i auzea gândurile nerostite şi-i mângâia tristeţile din priviri neştiute nici de ea. Îşi găsise prinţul alături de care îşi reaminti de demult de pe un alt drum de taina răsăritului şi care putea să-i explice nebunia unui gest al ei nici de ea înţeles. Îl găsise pe cel pentru care se pregătise toată viaţa, dar...

Demult, tare demult, când oraşul de smarald lumina feeric visele copilăriei, fetiţa-copil aflase de la bunica de Rai într-o noapte de Sânziene povestea boabelor de rouă. Îi spusese bunica-dulce, în noaptea fermecată că boabele de rouă nu sunt altceva decât lacrimi de stea plânse de dragul paradisului pierdut la începutul timpului...

Prinsă de prea curând în scrâşnetul vieţii, copila ajunsă femeie, uitase că şi ea trebuie să aibă grijă de boabele de rouă la rândul ei de acum, dar nu pentru ea, ci pentru fetiţa-copil căreia urma să îi devină mamă.
Uitase de taina vieţii pentru că durerea de demult o împietrise în realitatea visului de-a fii copil mereu şi nu putea înţelege că Prinţul ei plecase să adune cioburile boabelor de rouă ale Raiului ei pierdut spre a le reîntregi şi pentru a face stelele să râdă din nou cu sunete vesele de clopoţei.

Prinţul ştia prea bine că numai atunci proprii lor copii nu vor trece prin ce a trecut ea odata. El trebuia să se îngrijască ca o aşa mare nenorocire ca aceea care a fost atunci demult în oraşul ei de smarald să nu se mai întâmple! Fetiţa-copil ajunsă acum femeie şi mamă nu desluşea nimic din toate astea. Pe ea o împietrea durerea şi ciuda...

Dorinţa secretă pusă de ziua ei, pentru întâia oară în viaţă, nu se mai îndeplinise... Uitase, prinsă în vâltoarea vieţii că de acum nu mai e copil, ci mamă la rândul ei şi că nu e singură, ci alături de Prinţul îndelung aşteptat. Uitase că şi-a jurat ca sa-şi apere proprii copii de deznădejdea Raiului ei frânt în oraşul de smarald. Uitase că de fapt asta fusese dorinţa ei secretă toţi anii ăştia cărora ea încă le spunea anişori...

Uitase că nu mai e copil şi că de acum ea va trebui să desluşească taina vieţii propriului ei copil la ceas fermecat de mare taină şi minune. Izbândise în viaţă acolo unde oamenii nici măcar nu visau să ajungă şi orbită de orgoliul realizărilor ei uitase că o dorinţă secretă, pentru a se îndeplini, trebuie să rămână secretă. Uitase că Prinţul ei îi ştia gândurile... Uitase că Prinţii trebuie să apere în primul rând... uitase...