Istoria unei execuţii

Cei mai mulţi, aflaţi pe trotuare. Era 21 decembrie, ziua-n amiaza mare.
Priviţi cu atenţie poza din pagină. E Piaţa Libertăţii din Cluj, 21 decembrie 1989, ora 15:40. Să fi trecut un minut de când militarii căpitanului Dando Carp, cu glonţul înţepenit în ţevile automatelor şi cu pârghia pusă pe "foc automat" au ocupat intersecţia. Misiune de luptă, foarte limpede. Eliberarea pieţei de "elementele huliganice, declasate". "Trageţi în ei, că nu sunt oameni!" - li se spusese la plecarea din unitate. Peste încă un minut, aerul greu de sub cerul de iarnă se va fi umplut de mirosul iute al prafului de puşcă. Câteva zeci dintre anonimii aflaţi acum în picioare vor fi muşcat din asfalt. 13 dintre ei nu se vor mai ridica niciodată.

Jurnalul Naţional coboară astăzi, după 15 ani, în această fotografie pe care nici un procuror n-a acceptat-o ca probă în anchetarea acestei veritabile execuţii în masă. Cei care mai trăiesc şi pe care i-am identificat în fotografii povestesc filmul celor o sută de secunde - răstimpul dintre intrarea militarilor în piaţă şi prima rafală de foc automat care a însângerat Clujul.

"AVEM ORDIN SĂ TRAGEM"
"Eliberaţi piaţa, că avem ordin să tragem!" Cu pistolul în mână, căpitanul se uită fix înainte la Cătălin Nemeş, singurul care mai rămăsese în mijlocul drumului, după apariţia soldaţilor. Asta a auzit Mariana Czegeni: "«Avem ordin să tragem», de la cei şapte-opt metri, din colţul trotuarului, până la grupul de soldaţi. N-am crezut că o să tragă. Totul părea un fel de regie, ce să caute soldaţii ăia acolo?". Îl recunoscuse pe Călin Nemeş, care fusese coleg de liceu cu fratele său.

De-aia se şi oprise în Piaţă: plecase de dimineaţă prin oraş să-şi facă cumpărăturile de Crăciun şi auzise că undeva, în Piaţa Păcii, urma să aibă loc un miting de solidaritate cu timişorenii. Acolo era însă pustiu, aşa că o luase agale spre Piaţa Libertăţii, unde-l găsise pe Nemeş care agita lumea de pe trotuare. Se băgase şi ea în faţă, în mulţimea care ieşise din magazine şi se adunase ca la urs la vederea soldaţilor. Puţini erau cei care se temeau. "Oamenii chiar au răsuflat uşuraţi - bine că-i Armata şi n-a venit Miliţia sau Securitatea", îşi aminteşte Daniel Ilea, apărut şi el prin preajmă purtând mătura pe care maică-sa îi dăduse în grijă încă de dimineaţă să o cumpere.

"VOI PE CINE APĂRAŢI?"
Nu toţi credeau la fel. Dinu George avea prieteni la Timişoara şi aflase: acolo se trăsese în oamenii de pe stradă, Armata era cea care deschisese focul, nu erau deloc exagerări ceea ce asculta toată lumea la Europa Liberă - "da, ăştia chiar au să tragă". Parcă ştia ce va urma în momentul în care profesorul de desen Gavril Ladiu a coborât de pe trotuarul celălalt şi s-a apropiat de soldaţi, în timp ce mulţimea huiduia: "Să vă fie ruşine, măi copii, să ieşiţi voi cu puştile împotriva oamenilor, doar suntem fraţii voştri".

Şi, în huiduiala generală, cu mâinile ridicate, Ladiu se apropie: "Staţi, ce vreţi să faceţi, doar n-aţi înnebunit!". Dando Carp şi soldaţii săi uită o clipă de Nemeş şi-şi îndreaptă armele spre el, în vreme ce de pe trotuar coboară şi profesorul de matematică Horia Pedestru. "Pe cine aţi venit să împuşcaţi? Uite, dacă vreţi, trageţi!" - spune Ladiu şi-şi trânteşte căciula de asfalt, îşi leapădă paltonul şi-şi ridică bluza. Dinu George se lasă în genunchi şi începe să se roage.

În colţul trotuarului, oamenii se îmbulzesc să vadă cât mai de aproape circul: "Ei, chiar au să tragă, ca la Timişoara? Ce să caute Armata aici, că doar nu-i nici o dezordine?". Lângă Mariana Czegeni, în spatele lui Dinu Condurache se înghesuie şi inginerul Daniel Pitiş, venit în delegaţie din Alexandria şi rătăcit şi el în Piaţă, şi Rodica Cristurean din Luduş, şi Attila Szabo, muncitor trimis acasă mai devreme în ziua aia, după ce la mitingul televizat l-au huiduit pe Ceauşescu şi s-a speriat directorul de ce avea să urmeze.

"CONFLICTUL"
La patru-cinci metri de cordonul de soldaţi, profesorul Ladiu are pieptul gol.
Din faţă se apropie şi Nemeş, ridicându-şi bluza: "Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi?" Coboară de pe trotuare şi Attila Szabo, Lucian Matiş şi Aurel Merca, li se alătură şi Daniel Ilea, cu mătura în mâna stângă. Soldaţii îşi îndreaptă armele spre ei. Soldatul Constantin Chiriac are degetul pe trăgaci, pârghia armei pe "foc automat" şi glonţul pe ţeavă.




Deruta a năpădit faţa lui de domnişoară: cine l-o fi băgat pe el în povestea asta, călcând cu bocancii orice lege şi regulament militar, ca să-l pună pe el faţă în faţă cu oameni despre care nici nu ştie ce să creadă? Să fie ăştia "agresorii externi" despre care i s-a prelucrat încă de ieri în unitate că trebuie împuşcaţi? Are mai puţin de o lună de instrucţie: a fost încorporat în septembrie şi dus la lucru, în agricultură, de unde s-a întors după ploile din noiembrie să depună jurământul. Apoi i s-a dat o puşcă, încărcătoarele pline, un ordin precis şi-a fost adus în piaţă.

"FOC!"
Nu aruncă nimeni cu sticle, cu bile, nu se sparg vitrine. În Piaţă s-au adunat cei 10-15 inşi în mijlocul intersecţiei şi alte câteva sute de privitori pe trotuare. De la câteva zeci de metri, de lângă gardul viu din faţa statuii lui Matei Corvin, Vasile Jascău simte cum creşte tensiunea: lumea a început să huiduiască, iar Nemeş le striga soldaţilor să plece în cazarmă şi să nu-şi asculte comandanţii, ca la Timişoara.

Ochiul de fost miliţian, pensionat de la "Circulaţie", al lui Jascău observa cum din grupul postat pe trecerea de pietoni, Lucian Matiş se apropie de soldaţi. Căpitanul îi iese înainte şi-l îmbrânceşte. Matiş cade la pământ, iar soldaţii fac un pas înapoi, cu armele încărcate îndreptate spre mulţime. Jascău lăsase treburile baltă acasă şi se grăbise în Piaţă. De la periferia unde locuieşte a văzut coloana de TAB-uri intrând în oraş. Ştia ce-i la Timişoara şi bănuia că nu pentru defilare năvăleşte armata în Cluj.

Lângă gardul viu, un alt ochi vigilent, care înregistrează totul şi a cărui memorie nu se bâlbâie nici după ani de zile: e obiectivul aparatului de fotografiat de care Răzvan Rotta, asistent universitar şi împătimit de fotografie, nu se desparte nici în somn. Şi care, de la intrarea în piaţă a soldaţilor, încremeneşte imagine după imagine fiecare pas spre moarte în acea după-amiază înnourată de decembrie.

Mariana Czegeni priveşte de pe colţul trotuarului în sus, spre hotel. Se teme să coboare bordura, iar tensiunea a devenit brusc atât de mare încât vrea să se ascundă: dacă de undeva, de sus, Securitatea fotografiază şi filmează, şi or s-o dea apoi afară de la Biblioteca judeţeană? Se întoarce cu spatele la piaţă să iasă din mulţime.

Atunci a început totul. Nu-şi aminteşte exact care a fost prima senzaţie: zgomotul asurzitor, pornit într-o cadenţă nesfârşită din vârfurile puştilor, izbit de pereţii clădirilor din jur şi întors spre oamenii de sub el, sau usturimea insuportabilă care i-a muiat picioarele? Glonţul a intrat din partea dreaptă, ceva mai sus de şold, şi a ieşit pe cealaltă, grăbit să mai atingă pe cineva din mulţimea de pe trotuar.

MASACRUL
Dinu Condurache nu s-a urnit din genunchi. N-a auzit nici o comandă, nici o somaţie. Câteva trupuri se lungiseră, parcă instantaneu, pe asfalt. S-a întors în genunchi spre trotuar şi a observat-o pe Mariana Czegeni întinsă pe spate. "Sunt rănită - i-a spus femeia - nu pot să mă mişc". A crezut la început că e doar speriată, dar, deschizându-i pardesiul, şi-a umplut mâinile de sânge. Nu s-a speriat: şocul cel mare trecuse cu doar o secundă înainte, când la doar doi metri de el, pe trotuar, a văzut ţeasta spulberată şi creierii împrăştiaţi pe zid ai unui bărbat între două vârste.

Aparatul lui Răzvan Rotta a tremurat sub mâna intrată, o dată cu toată suflarea pieţei, în panică. "S-a petrecut totul incredibil de repede. De când au intrat soldaţii în piaţă şi până la primul foc de armă n-au trecut nici două minute", spune Rotta, care a continuat să fotografieze până când i s-a terminat filmul.

De cealaltă parte a şoselei, Jascău cădea fulgerat o dată cu răpăitul automatelor: glonţul îi spulberase osul ceva mai sus de genunchi şi-l lăsase grămadă lângă trotuar, cu faţa spre intersecţie. Vreme de trei sferturi de oră, din poziţia aia a asistat ca la un film la tot ce a urmat. După prima rafală, cei atinşi de gloanţe au căzut, iar ceilalţi au zbughit-o care încotro, aplecaţi înainte, să se adăpostească. Câţiva au rămas în picioare. Între ei, Călin Nemeş şi Daniel Ilea, cu mătura în mână. Nu şi-a dat seama ce anume a declanşat al doilea val de foc, cel care l-a alungat pe Ilea din stradă şi l-a culcat dincolo de gardul viu.

"Eram cu spatele la soldaţi şi fugeam, am vrut să mă ascund după gardul verde şi am sărit. Atunci am simţit o lovitură cumplită în picior. La început am crezut că m-am lovit de ceva, de vreun coş de gunoi. Dar a urmat o usturime insuportabilă şi m-am gândit că m-au împuşcat. Dar nu mă puteam uita. Eram cu faţa lipită de pământ şi-mi era şi frică să mişc capul, aşa ţiuiau gloanţele în tufişurile din jur."

Culcat pe-o parte într-o baltă de sânge care se aduna sub el, Jascău a văzut că Nemeş rămăsese în picioare şi după a doua rafală. L-a văzut apoi repezindu-se la căpitanul Dando Carp şi apucându-l de mâna în care ţinea pistolul, a văzut încăierarea, când cei doi s-au prăbuşit unul peste altul, apoi cum căpitanul s-a ridicat şchiopătând. Fusese împuşcat în picior. Ani mai tâziu, anchetele Procuraturii se străduiau să-l scoată erou pe Dando şi încercau să reţină că acesta fusese împuşcat de undeva, de sus, de un trăgător izolat.

Primele declaraţii ale soldaţilor însă descriu ceea ce pare mai aproape de realitate. "Soldatul Guldea Constantin l-a împuşcat în picior pe căpitanul Carp Dando, încercând să-l împuşte pe acel civil care era peste ofiţer, la pământ", declara procurorilor caporalul Mailat Ioan în martie 1990.




Cele câteva reprize de foc, cu care căpitanul Carp a făcut ordine în Piaţa Libertăţii. Nici nu avea cum să nu reuşească. Cu două zile înainte, după ce izbucnise revolta de la Timişoara, fusese în piaţă ca să recunoască - după planurile întocmite la Armata a IV-a Transilvania - locul în care urma să aibă loc misiunea de luptă şi să studieze cum îşi va posta mai eficient soldaţii.

Un sfert de oră mai târziu, Armata, alertată prin "staţie", trimitea un ARO să-şi recupereze eroul rănit în luptă. Carp lasă în Piaţa Libertăţii 17 soldaţi speriaţi şi excitaţi de sânge, iar pe caldarâm şi pe trotuare 12 cadavre şi 26 de răniţi - majoritatea din gloanţe ricoşate - printre care şi un copil de 6 (şase) ani. Duşmanii poporului erau la pământ.

"LĂSAŢI-MĂ SĂ VĂD MĂCAR DACĂ MORTUL DE COLO E BĂIATUL MEU!"
Ce-a urmat în Piaţa Libertăţii se ridică la înălţimea cruzimii cu care militarii au deschis focul. Imediat ce răpăiala armelor s-a auzit în piaţă, oamenii aflaţi în clădirile din jur au sunat la ambulanţă. Nu mai puţin de şase maşini au fost trimise la faţa locului să ridice morţii şi răniţii. Soldaţii nu le-au lăsat să se apropie: au deschis focul asupra lor, silindu-le să se întoarcă. Au fost luaţi cu salvarea doar răniţii care au fost târâţi cale de o sută de metri, după colţul străzii.

Mariana Czegeni îşi aminteşte că a fost luată de umeri şi târâtă de Dinu Condurache şi de inginerul Daniel Pitiş şi dusă pe scara unui bloc, unde a primit îngrijiri de la un medic aflat pe trotuar. "Dar au avut mare curaj, când au văzut că mă duc de acolo, soldaţii au strigat la ei să mă lase acolo şi chiar au deschis focul în direcţia lor." Vasile Jascău a fost ridicat abia după ce în piaţă un grup al Ministerului de Interne a venit cu scuturi şi bulane să "întărească flancul armatei" şi care a permis mai apoi să se apropie ambulanţele.

Profesorul de matematică Pedestru a murit alături de Szabo Attila şi Lucian Matiş. Lui Daniel Ilea i-a rămas mătura în piaţă: ascuns după gardul viu, el a fost recuperat mai uşor de prietenii cu care venise în piaţă direct de la şcoală (era la şcoala profesională) şi urcat într-o maşină, la volanul căreia se afla o femeie.

Tot drumul până la spital a plâns femeia: "Cum de au putut să tragă, cum de au putut să tragă?", repeta. Însuşi medicul care l-a operat a plâns: "Deci or să facă şi aici ca la Timişoara...". După două ceasuri de la operaţie, medicul l-a trimis acasă cu o ambulanţă, lăsându-i în grija şoferului să uite adresa la care-l duce pe băiat: era convins că, a doua zi, Securitatea îl va căuta. Abia căzuse întunericul când mama lui Ilea a plecat de acasă, auzind împuşcături în oraş, să-şi caute copilul. Unul dintre colegii lui Ilea se întorsese în piaţă: acolo a găsit-o pe mama acestuia, care se ruga de soldaţi s-o lase "măcar să văd dacă mortul de colo nu-i băiatul meu".

Femeia arăta un cadavru întins la 10-15 metri pe caldarâm, cu faţa în jos, îmbrăcat într-o geacă la fel cu cea a lui Ilea. Soldatul a îndreptat arma spre ea, iar femeia a leşinat.

"ARMATA E CU NOI"
Câteva ore mai târziu, Armata se încleşta cu demonstranţii în tot oraşul: la Hotel Astoria, în Piaţa Mărăşti şi la Fabrica de Bere. Bilanţul confruntărilor dintre Armată şi "forţele externe" - cum fuseseră "informaţi" ofiţerii din dispozitivele de represiune - se ridica la 26 de morţi şi peste o sută de răniţi.

Nici civilii şi nici militarii nu se gândeau la ora aia că, la 15 ani de la căderea lui Ceauşescu, nici un militar dintre participanţii la masacrul din Piaţa Libertăţii nu avea să fie acuzat şi că situaţia gestionată, în pofida oricărui regulament militar, de capitanul Dando Carp avea să fie trecută la capitolul "situaţii complexe". Peste doar câteva ore, lumea avea să strige "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!" şi "Armata e cu noi". Sigur, strigau numai cei cărora căpitanul Dando Carp le lăsase gura să strige.

"Avem ordin să tragem, am auzit dinspre grupul de soldaţi. N-am crezut că o să tragă. Totul părea un fel de regie, ce să caute soldaţii ăia acolo?"
Mariana Czegeni, protestatar din Cluj

"Să vă fie ruşine, măi copii, să ieşiţi voi cu puştile împotriva oamenilor, doar suntem fraţii voştri. Ei, chiar au să tragă, ca la Timişoara?"
strigătele clujenilor, către militari

"S-a petrecut totul incredibil de repede. De când au intrat soldaţii în piaţă şi până la primul foc de armă n-au trecut nici două minute"
Răzvan Rotta, fotograful masacrului