Colonelul Nordului

Seful santierului de pe jumatatea nordica a Transfagarasanului, generalul Nicolae Mazilu, deapana amintiri din cei patru ani petrecuti pe cel mai inalt santier din tara. I-a ramas doar durerea ca titlul de Erou al Muncii Socialiste a incetat sa fie un motiv de mandrie.

Actualul general Nicolae Mazilu, acum in varsta de 68 de ani, a ajuns pe santierul Transfagarasanului la 20 ianuarie 1971. La vremea aceea era colonel, comandantul detasamentului pentru constructia tronsonului de Nord, cel mai dificil si lung de 35 de km. Troienele de zapada erau atat de inalte incat se putea sprijini cu cotul de varful stalpului de telegraf de la Balea. A intrebat atunci un batranel cand vine vara, nu stia ca acolo sus este iarna noua luni pe an, iar mosul i-a raspuns ironic ca soseste intr-o miercuri.

IMPORTANTA ARMATEI. O zi de lucru insemna mii de metri cubi de stanca dislocata si de sapaturi, zeci de metri cubi de ziduri de sustinere pentru care lucrau alte zeci de betoniere, vagoane de materiale de constructii si cisterne de carburanti descarcate in statiile CFR si transportate pe santier. Era un furnicar de oameni si de masini, "iar daca n-ar fi existat ordine si disciplina ar fi fost un dezastru", spune generalul, ferm convins ca daca drumul ar fi fost cladit doar de constructori civili ar fi durat zeci de ani.

EROI. Mazilu isi aduce aminte de un buldozer care s-a pravalit in prapastie si de soferul sau care a scapat printr-o minune: in cadere, s-a agatat de o creanga de brad. A stat acolo cateva ore pana au venit muncitorii sa-l scoata. L-au adus la nivelul pamantului cu tot cu creanga de brad, caci din cauza spaimei, mainile i se inclestasera pe lemn. In patru ani, generalul a pierdut 12 oameni, dintre care sase in avalanse de zapada.

MUNCA DE ROB. "A fost ca in razboi!", spune Mazilu. Inamicul era relieful stancos, framantat de pante abrupte si creste pe care doar caprele negre se incumetau sa le escaladeze. S-au luptat cu avalanse de bolovani si de zapada, cu gripe si bronhopneumonii, cu viscole, inundatii, furtuni si trasnete. "Era o munca de rob", care a inceput cu tarnacopul si cu explozive si s-a continuat cu utilaje, de multe ori demontate si transportate bucata cu bucata in locuri greu accesibile. Ba chiar cu elicopterul.

ATENTIE. Dormitoarele erau incalzite, soldatii aveau apa calda si mancare de calitate. Primii doi ani au locuit in tabara de la Glajarie, dar in 1972 s-au mutat in doua hoteluri construite tot de mana lor. Mazilu le intelegea nostalgiile si dorul si le acorda permisii mai des. La propunerea superiorilor, s-a construit pe santier un camping, in care poposeau, o data la doua saptamani, 30 de neveste.

LACRIMI. Ajuns acum la batranete, generalului i-a disparut din priviri severitatea. Ochii albastri i se umplu de lacrimi cand povesteste de ziua in care soldatii au terminat de construit zidul de sprijin de la Poarta genistilor, inalt de 16 metri. Mazilu ii rugase sa-l finalizeze macar cu cinci zile mai devreme decat era prevazut, dar ei sustineau ca lucrul merge greu si ca nu vor reusi. A aflat insa intr-o noapte ca militarii lucreaza pana tarziu, fara aprobarea sa, si s-a deplasat suparat pe santier pentru a-i mustra. Cand a ajuns acolo insa, zidul era terminat si soldatii il priveau zambitori. Un maior i-a raportat: "In cinstea aniversarii zilei dumneavoastra de nastere ne-am indeplinit misiunea cu 15 zile inainte de termen si va rugam sa primiti acest buchet de flori din partea noastra impreuna cu traditionala urare «Sa traiti la multi ani!»." "Mi s-au umezit ochii, eu uitasem ca e ziua mea", marturiseste generalul. Dintr-o servieta scoate o felicitare ingalbenita de vreme, scrisa cu litere caligrafice cu tus: este o poezie primita in aceeasi zi, de la un soldat.

INAUGURAREA. 20 septembrie 1974. "Aceasta a fost ziua in care mi-am vazut munca implinita si rasplatita. Am fost fericit. Ma vedeam invingator in acel razboi dus cu fortele naturii, dupa sute de zile de munca incordata si poate tot atatea nopti de nesomn", povesteste generalul. A fost decorat cu medalia de aur "Secera si ciocanul" si i s-a oferit titlul de "Erou al muncii socialiste".

Drumul N. Ceausescu TINERETE. Colonelul Nicolae Mazilu in timpul lucrarilor de constructie de acum cateva decenii Drumului i s-a spus de la inceput DN 7 c. Toti cei care vorbeau despre el insa il numeau Transfgarasan. Elena Ceausescu dorea totusi o denumire "forte". Asa au aparut de-a lungul soselei, cu trei luni inainte de terminarea lucrarilor, sipci de brad pe care scria cu vopsea "Drumul Transfagarasan Nicolae Ceausescu". Mazilu a vrut sa scoata placutele, a fost insa oprit, in mare secret, de loctiitorul politic, care i-a marturisit ca, desi Ceausescu a refuzat ferm propunerea ca drumul sa-i poarte numele, apropiatii sai, in frunte cu sotia, doreau sa-i creeze impresia ca e o pornire de jos, a militarilor, in semn de netarmurita dragoste fata de conducatorul iubit. "Nu-mi venea sa cred ca presedintele unei tari poate fi manevrat intr-un mod atat de josnic de cei din jurul sau", spune Mazilu, care a renuntat sa mai desfiinteze placutele. In ziua inaugurarii insa, Ceausescu a staruit ca ele sa fie inlaturate si nu s-a lasat induplecat de Ion Dinca si Elena. "Imi paruse atunci om cu scaun la cap, nu cizmar prost cum il considera toata lumea si acum."

NU RATATI!

In ziarul de maine, cititi inca patru reportaje din zona Transfagarasanului povestea unor oameni care nu au putut sa stea departe de aceste locuri minunate istoria Cabanei Balea Lac oamenii care infrunta avalansele - salvamontistii