x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Descoperirea Romaniei Exportatorul de biserici

Exportatorul de biserici

de Andreea Tudorica    |    06 Iul 2005   •   00:00
Exportatorul de biserici

Din Ieud, un loc unde traditia si credinta n-au murit, cu biserici de lemn cu turle inalte, cu cea mai veche bisericuta din tara (din anul 1364), nea Grigore Hotica a dus faima constructiilor sale din lemn in toata Romania si in lume. Lemnul ce-i poarta semnatura - biserici din lemn, porti si troite maramuresene - a ajuns pana si in Franta.

Ce naste din mana lui nea Grigore nu moare niciodata. O bucata din Maramures ajunge astfel pe plaiuri straine. Nea Grigore n-are ragaz decat in zilele de sarbatoare. Azi termina o biserica, maine incepe o troita. Azi termina o poarta, maine incepe o biserica. In functie de solicitari. Lemn sa fie, pentru ca nea Grigore stie sa-l stapaneasca, sa-l modeleze.

PE CONT PROPRIU. "Lemnul trebuie sa fie fin lucrat. Sub dalta plange lemnul. Modelele, mai ales la porti si troite, sunt traditionale. Se fac cu dalta niste flori, li se zice Lacrimile Maicii Domnului. Se pot face si alte modele in functie de pretentiile proprietarului", povesteste nea Grigore in timp ce ne arata cum se incepe lucrul la o troita. Lucreaza cu o dalta facuta de socrul sau. Daca mai e nevoie, cumpara cate 30-40 odata, "ca se strica. Doar is unelte". Finisajul se face tot cu dalta. "Am invatat lucrul cu lemnul pe la 20 de ani." A ajutat niste rude, apoi s-a hotarat sa lucreze pe cont propriu. "Necazul, saracia si dragostea de munca m-au invatat. Am doi feciori. I-am invatat si pe ei. Lucra si ei cu lemnul."

AMBASADOR. Mesterul a dus Maramuresul in Franta

RECOMANDAREA MITROPOLITULUI. Metri cubi de lemn poarta amprenta lui nea Grigore. Biserici din Maramures (Ieud, Rozavlea, Sapanta etc.), din Bucuresti (de la Spitalul Sf. Ioan si de la Ministerul Apararii Nationale), dar si din Franta au dus cu ele o parte din traditia maramureseana, binecuvantand locurile. "Biserica din Franta am ridicat-o pana la jeamuri, apoi am dezasamblat-o si am dus-o cu un camion peste granita. Am fost recomandat la mitropolit, care a vrut sa vada cum lucrez. Am discutat, si asa ne-am apropiat de adevar. Asa a ajuns Maramuresul si in Franta", spune razand nea Grigore. E un om simplu, care iubeste lemnul. Nu se faleste ca bisericile si portile maramuresene nascute de mana sa fac inconjurul lumii. I se pare natural ca Maramuresul sa fie recunoscut peste tot in lume. "Trebuie sa fie lucru bine facut. Ca, daca nu, nu te mai cauta nimeni."
Lui nea Grigore nu i-a placut in Franta. "Am fo curios sa vaz cum e acolo. Am stat tri luni, dar mi s-o parut tri ani. E multa harmalaie acolo. Ceste locuri e mai liniste. Oamenii sunt altfel, nu asa povestitori ca la noi", spune nea Grigore, mandru in sinea lui ca-i maramuresean. Povesteste ca lucrul de mantuiala e pacat si, ca intr-un ritual, inainte de inceperea lucrarii toate uneltele trebuie pregatite. "Pentru bisericute trebuie instalate abricul, drujbele, ferastraiele. Se lucreaza dupa plan, din cap sau dupa alte modele de bisericute. Ca tat maramuresene is. La tara, oamenii-s mai saraci si fac cum pot."

FRUMUSETE. Acum, nea Grigore nu are inceputa nici o lucrare. "O sa incepem aceasta saptamana o biserica la Rozavlea. Dar tat la Rozavlea am terminat alta." Pentru ca il rugam sa ne-o arate, ne conduce. O frumusete de lemn finisat, cum numai in Maramures gasesti. "La locul de munca" am mai gasit butuci mari de lemn si joagarul care se odihnea in zi de sarbatoare. Imbatranise si el, dar ii fusese ajutor de nadejde lui nea Grigore pentru mii de metri cubi de lemn. "Mai e tamplaria. Clopotnita-i jos. Am lucrat cu opt oameni si am terminat-o repede. Nu tati sculele or fost performante. Am lucrat mai mult manual." Manopera pentru constructia unei bisericute de lemn costa in jur de 170 de milioane. Cea mai inalta biserica de lemn construita de nea Grigore este cea de la Sapanta, de 75 de metri, urmata de cea de la Ieud.

MUNCITOR SI CINSTIT. Daca ajungi in Ieud si intrebi cine face portile acelea frumoase de lemn tipic maramuresene, toata lumea iti spune de nea Grigore. "Hotica le lucra. Duceti-va la Plopsor, dupa Ieud, si intrebati acolo, ca tati il cunosc." Asa am aflat de nea Grigore. Toata lumea e mandra de consateanul lor. Si familia la fel. Nu-i nevoie sa intrebi de Hotica numai in Ieud sau Plopsor. Tot Maramuresul il cunoaste pe Hotica. Si sunt mandri de el. Si vorbesc ca este om muncitor si cinstit. Nu l-am gasit in prima zi acasa. Era in Banat, dupa o lucrare de-a sa. S-a intors a doua zi, de Sfintii Petru si Pavel. Cand tot Maramuresul era in sarbatoare. Cand uneltele si lemnul din atelierul lui nea Grigore se odihneau.

Broboanele pamantului


IDEE. Primarul crede ca poate face o afacere rentabila din exploatarea izvorului de saramura
O vorba aruncata ne-a facut sa ridicam din spancene mirati. Interlocutorii nostri, oameni de la Salistea de Sus care nu stiau cum sa ne fie mai de ajutor, au incercat sa ne explice: slatina este un izvor de saramura. Am mai ridicat o data din sprancene si am cerut sa ni se explice cum ajungem la locul cu pricina. Un drum de tara, abia pietruit, suficient de larg doar pentru a se strecura vreo caruta sau masina, a fost calea ce ne-a fost aratata.

CAUTAREA. Am pornit asadar spre izvorul sarat, cu soarele in spate, urcand un deal suficient de abrupt ca dupa cateva minute sa avem asezarea la picioarele noastre. Cand am realizat ca riscam sa batem un drum mai lung decat ni se spusese am trezit cu salutari un om intins pe iarba, la umbra unor meri din fata unei gospodarii nemarginite de gard. Aveam sa aflam ca omului i se spune Amoasei, dupa cum e obiceiul in aceasta parte a tarii: fiecare sa-si poarte porecla, uneori mostenita de la parinti, mai stiuta chiar decat numele din acte.
Si-a tras pe el camasa pe care statea intins pe iarba si a pornit in fata noastra prin mijlocul livezii si apoi pe langa o ruptura de deal, sa ne duca pe drumul cel mai scurt la "ocna". In cele din urma ne arata si minunea care ne facuse atenti si apoi ne imboldise sa urcam panta la picior. In mijlocul unei vai, in capatul unui drum la fel de simplu ca si cel pe care ne indemnasem, in mijlocul unei ridicaturi de pamant facute de sateni cu mana lor, o fantana fara nici un fel de acoperamant se casca precum o gaura in obraz. Intr-o margine a sa, izvorul se scurgea pe sant, lasand urme albe pe unde pamantul apuca sa se usuce.

SARAMURA CEA MAI BUNA. La fantana ne-am intalnit si cu primarul, Stefan Iuga, si s-au pus maramuresenii sa ne desluseasca povestea saramurii, dupa ce ne-au incurajat sa ne spalam cu ea pe orice rana deschisa am avea. Izvorul pare sa fi existat dintotdeauna langa sat. Sau poate doar de cativa zeci de ani, de cand satenii au inceput sa se ingrijeasca de el. Oamenii din sat si din toate catunele vaii isi iau cu butoaiele de plastic saramura atunci cand pregatesc muraturile, pun branza in putini sau taie porcul. Din cauza ca izvorul ii lasa fara clienti, comerciantii de prin satele din jur au incercat sa-l infunde. Veneau noaptea si aruncau bolovani.
De Ignat, cand oamenii taie atatia porci incat nivelul saramurii din fantana scade mai mult, se vad si acum pietre aruncate pentru a ucide izvorul. Se spune ca fantana ar fi avut initial 60 de metri adancime. Nu s-au facut insa niciodata prospectiuni pentru a afla secretul izvorului, dar primarul spune ca a trimis deja primele hartii pentru a vedea ce se poate face pentru valorificarea acestei comori... Poate o statiune, poate o exploatare pentru drobul de sare pe care apa il spala. Cand am oborat in orasul de nici 6.000 de locuitori, ne-am intalnit cu o masina venita de la Moisei, o localitate la 30 de kilometri distanta. Mustaciosul care ne-a intrebat de starea drumului pana la izvor ne-a spus ca nici un om nu poate face o saramura la fel de buna precum cea de la Salistea de Sus. Oameni de peste alte si alte dealuri vin aici sa-si incarce butoaiele cu apa si sare.

PUTUROASA. Aveam sa aflam ca, la Salistea de Sus, dealurile mai au si alte izvoare. In curte la Ion Vlad (62 de ani) am descoperit ce e acela un izvor de "pacura". Am si gustat din apa cu miros de sulf si greu de suportat pentru papilele gustative. Gospodarul a acoperit izvorul cu un sarcofag de ciment pe masura. Omul mai stie cel putin alte sase izvoare de "pacura" pe dealurile dimprejur. Ion Vlad crede ca nu exista medicament mai bun pentru stomac decat apa aceea salcie pe care el o bea fara sa o miroasa, totdeauna inainte de a se deda la cate un paharel de horinca indulcita cu miere. Cu apa din fantana puturoasa se spala maramureseanul de fiecare data cand corpul incepe sa isi arate varsta. (Doru Cobuz)

×
Subiecte în articol: lemn grigore descoperirea romaniei lemnul