Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au mâinile crăpate de muncă şi feţele brăzdate de ridurile adânci ale grijilor. Au muncit ani în şir, de dimineaţă până seara, cu sapa, cu coasa, cu plugul. Din pământul pe care au trudit ne-au dat de mâncare. Iar seara, când ajungeau acasă, mai aveau puterea să care găleţi cu apă, să hrănească animalele, să amestece în mămăligă şi să ne spună poveşti. Sunt părinţii şi bunicii noştri, pe care îi vedem de câteva ori pe an şi care azi îşi plâng amarul în faţa porţilor din satele României. De departe, de la oraş, pare că nu-i mai aude nimeni.
E-n ziua când a picat moţiunea. În satul Mălăeşti din judeţul Dolj, Lizica Roiţoiu şade la poartă cu o vecină şi aşteaptă să-i spună cineva că ştirile din ultima vreme nu-s adevărate. A fost operată de 10 ori de "încurcătură de maţe" şi ia un pumn de medicamente în fiecare zi. Nu mai are pe nimeni, iar singurătatea şi sărăcia au împins-o într-o depresie puternică. Bătrâna de 68 de ani nu poate să nu plângă de câte ori cineva o întreabă - "Cum o duci, mamaie?".
"Am pensie de 3 milioane jumate... Uite, acum am venit de la spital şi am lăsat acolo 3 milioane. Am plătit şi perfuziile. Şi trebuie să iau şi medicamente... Din ce să le iau pe toate?", aproape că îşi strigă femeia, printre lacrimi, durerea. Intră în casă şi iese cu o pungă de plastic, plină cu pastile. În şorţul pe care l-a strâns la piept are zeci de folii de medicamente, goale. "Pe-astea trebuie să le iau toate într-o lună. Da' cine poate? Iau şi eu o lună unele, o lună altele... Că sunt scumpe...", zice tanti Lizica.
A rămas singură. Bărbatul i-a murit de curând. "Am plecat la spital şi l-am lăsat bine. Când m-am întors, era mort în casă." De atunci, bătrâna ia de două ori pe zi Xanax. "P-ăsta mi l-a dat doctoru' ca să nu mai plâng. Da' ce, pot? Io tot plâng, că aşa-mi vine... Nu pot să mă abţin", spune şi îşi şterge ochii cu şorţul. "Dacă-mi taie pensia, ce-o să fac? N-o să mai mănânc. O să mor şi gata. Acuma mi-am făcut o ciorbă... Mi-ajunge două-trei zile. Că mănânc de regim, aşa a zis doctoru'. Mănânc din ce am pus în grădină. Aveam trei pogoane de pământ, da' nu mai am cu ce să-l muncesc. Şi nici zdravănă nu mai sunt. Dacă îmi ia şi banii, nu mai am cu ce să pun nici în curte..."
O vecină aprigă se apropie de poarta Lizicăi Roiţoiu. "Sunteţi de la Bucureşti? Să-i spuneţi lu' domnu' Bârsăscu şi lu' Boc să vină să vadă cum trăim. Să trăiască şi ei cu 3 milioane!" După 42 de ani de muncă, Ioana Militaru are o pensie de 535 de lei. "Am muncit toată viaţa şi mai muncesc şi acu'. Munceam şi la stat, la sere şi la CAP. Mă bătea toată ziua soarele în cap la seră şi de acolo plecam la global. Am două suflete în grijă acum. Am o fată fără o mână şi o nepoată care dă bacu'. Ia ziceţi-mi şi mie, ce vrea Boc de la copii? Lor ce le mai ia? Trebuie să dau 300 de mii pe ora de meditaţii pentru fetiţă. Şi ăştia n-au vrut să-i dea alocaţie complementară. Muncesc singură pentru trei suflete. E două milioane un pogon de arat. Dacă-mi taie pensia, cu ce mai muncesc eu 8 pogoane, câte am? Şi tre' să ţin dup'aia şi fata la facultate. Păi, când oi vedea-o io tăiată, mă duc acolo şi-l spânzor în Parlament. El zice că şi-a depus banii pe o lună pentru săraci. La câţi săraci ajunge banii ăia? Da' vilele lu' fie-sa din străinătate de ce nu le vinde să ia o casă la un amărât?", turuie cu obidă în glas femeia.
Rămaşi singuri în sat, bătrânii se descurcă cum pot. Tanti Aurelia are doi băieţi, ambii plecaţi de-acasă. "Unul e pe la Craiova, da' nu vine niciodată şi eu n-am bani să mă duc la el. Şi celălant e-n Spania. A plecat cu noru-mea şi cu copilul anul trecut. Nici nu mi-a spus când a plecat. Am aflat de la oameni. Eu ştiu acuma ce-o face el acolo, dacă i-o fi bine, dacă s-o descurca?", spune ea şi ochii i se umplu de lacrimi. Cel mai tare o doare că nu-şi poate ajuta copiii. "Din ce? Din 3 milioane pensie, după 16 ani de muncă la colectiv? Bărbatu-meu are 6 milioane, da' nu pot să mă mai ajut cu el că e paralizat. Singură şi cu banii ăştia nu pot să fac nimic. Avem 12 pogoane de pământ, da' nu mai muncesc decât patru, că nu-s bani. Dacă ne ia şi din ăştia, o să murim de foame."
Ioana Jidănaşu are 81 de ani. Stă sprijinită într-un toiag pe treptele casei din satul Cornetu, comuna Şimnicu de Sus. "E casa băiatului. Eu am noroc cu el şi cu noru-mea, că altfel... Din 4 milioane pensie, 3 milioane se duc pe medicamente. Mai mâncam o dată pe zi... Orişicum, mie nici 15 zile nu-mi ţine pensia, că n-are cum!" Tanti Ioana e bolnavă şi zice că nici un medic nu ştie să-i spună ce are. "Toţi îmi dau pastile, da' nimic nu-mi face bine. Le dau afară. Şi nu mai sunt bună nici de muncă. Înainte, când mă ţinea, mă mai duceam cu ziua pe la unul, pe la altul... Acuma, cine să te mai ia?"
Ce-o să se facă ea, cu pensia tăiată? "Mamă, ascultaţi la mine, că sunt femeie bătrână. Nu e bine ce se întâmplă acum. E un fel de babilonie. Eu am 81 de ani şi n-am mai văzut aşa ceva, să-i iei omului pensia. Nici comuniştii n-au făcut aşa ceva! Apăi... Dacă ne taie pensia, poa' să ne taie şi zilele, că n-o mai ducem mult. Scapă de noi şi gata. Şi noi de ei."
Maria Încu, vecina Ioanei Jidănaşu, are 64 de ani. A lucrat până în 1992 pe şantier. "Am fost betonist, mamaie!", râde femeia de surprinderea noastră. Şi chiar aşa îi scrie în cartea de muncă. "Munceam în trei ture, vai de capul meu. Şi veneam şi la ceapeu. Am crescut două fete care acuma-s prin lume. Mai îmi trimite poze, da' vine rar pe-acasă. Şi bani trimite, da' tot rar. Să-mi iau lemne, să mai plătesc un om să mi le spargă... Că din 436 de lei pensie, ce să faci mai întâi?"
Gospodăria Mariei Încu e păzită de un căţel bătrân şi râios, iar când singurătatea o apasă tare pe inimă, femeia mai schimbă două vorbe cu pisoii pătaţi care i s-au aciuat prin beci. "Simt şi eu că mai am nişte suflete pe-aici", zice ea, oftând. Jumătate din curte e ocupată de un şopron vechi şi o fostă bucătărie de vară din chirpici, de sub care a fugit pământul. Pereţii din paiantă sunt strâmbi şi crăpaţi, dar femeia zâmbeşte povestind că pe locul acela o să-şi construiască una dintre fetele ei casa - "Când s-o întoarce în ţară...". Vorbele bătrânilor ţărani mocnesc de neputinţă. Şi de revoltă. Azi, mai mult ca oricând, ascultându-le disperarea, îţi răsună în minte vorbele poetului: "Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!".
Citește pe Antena3.ro
