P**A ca manifest politic

Sa stabilim de la bun inceput ca daca o matusa decedata poate deveni personaj cu implicare politica de anvergura, tot asa poate si o p**a. Acestea fiind coordonatele, sa trecem la treaba. Ce avem noi de demonstrat, copii? Noi avem de demonstrat (sau ne-am dori foarte tare s-o facem) faptul ca obscenitatea, ca o chestiune de fond, nu este si nu poate fi subordonata unui sistem valoric construit in jurul unor cuvinte sau al unor semne (degetul, bunaoara) si ca, mai mult decat atat, e o chestiune de atitudine.

Cand vine vorba de obscenitate, prea des se invoca versurile Parazitilor. Parinti vigilenti cu educatia pruncului sar repede sa-i astupe acestuia auzul cu ce le vine la indemana, crezand ca, in afara casei, plodul merge la scoala si se intalneste cu alti copii avand manutele pe urechi. E principiul acela celebru, ceea ce nu vad nu exista. Copilul meu nu asculta Parazitii, copilul meu nu vede reviste cu fufe cracite pe taraba, iar, cand simte ca va auzi o injuratura, copilul meu se duce repede si se ascunde dupa primul copac, pana trece pericolul. Copilul meu asculta doar "Macarale urca-n soare" si rasfoieste reviste de colorat.

Educatia copiilor si tupilarea lor de pericolele versurilor din piesele hip-hop sunt doar un aspect sa-l numesc "de primavara". Mesajul hip-hop e, in primul rand, un mesaj cu atitudine sociala. Ceea ce multi denumesc obscenitate e, de fapt, impactul violent cu realitatea pe care o descriu aceste versuri. Nu versurile, in sine, sunt obscene, ci ceea ce explica ele. Ar fi ilar de-a dreptul ca aceasta realitate sociala, politica si de orice fel sa fie descrisa in discursuri serene, cu imagini de flori in glastra si vrabiute zburatacind vesele. Cine, in afara de parintii puristi si megaprotectori, ar mai lua in seama asemenea discursuri? Faceti diferenta intre versurile poeziilor clasice, cu rima si tot tacamul, si unele de genul celor care apar pe ultimul album al lui Cheloo, "Fabricant de gunoi": "Sunt cu-adevarat bogat/ M-am stabilizat/ Si dintr-o data totu-n jurul meu e-atat de minunat/ V-am pupat, v-am salutat/ Cu respectul meritat/ Mandru ca un sef de stat prezidand un c...t".

Sa recunoastem: imaginea unui sef de stat care prezideaza ceea ce prezideaza e plastica, amuzanta si sintetizeaza foarte bine o realitate politica de care, indeobste, cei direct implicati fug. Intr-un alt album al Parazitilor, Andrei Gheorghe intreba, retoric, "cu ce e mai obscena p**a decat un politician care fura?" (citatul e aproximativ, dar ideea e aceeasi). Chiar, domnilor si doamnelor, ce anume e obscen: faptul ca un politician urineaza cu jet puternic si cu bolta peste natia care l-a ales sau versurile unei piese hip-hop care mentioneaza aspectul? Ne impunem, asadar, sa-i punem la zid, sa ne scoatem armele si sa tragem in ei, crezand ca, astfel, eliminam pericolul. In... hmmm... inocenta noastra, credem ca, daca cenzuram, protejam natia de aceste elemente huliganice care spun pe bune niste chestii care noua ne displac tocmai pentru ca sunt adevarate. N-avem puterea sa intelegem ca cei care fabrica si reflecta obscenitatea suntem chiar noi, cei care ne-am obisnuit sa stam cu ochii inchisi, si ca versurile astea nu sunt decat propria noastra reflexie. Ne cenzuram, de fapt, pe noi insine.

In alta ordine de idei, prin ce anume un discurs necolorat cu nici un termen unanim considerat vulgar este mai putin obscen decat un discurs care abunda in invective? Prin ce anume e injuratura mai obscena decat cuvantul prietenos? Exista oameni frumosi care vorbesc urat si oameni urati care vorbesc frumos. Indeobste, cei care se grabesc sa puna etichete tendentioase o fac si pentru ca e mult mai usor sa ai o reactie negativa decat una pozitiva. Pentru acestia, o reactie hormonala e de preferat uneia rationale.