Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romănia geme de comori culturale: vestigii arheologice, situri vechi de mii de ani, cetăţi antice şi castre romane, cetăţi medievale, palate, curţi voievodale şi biserici vechi, de o valoare inestimabilă. Cele mai multe insă zac in ruină. Ministerul Culturii şi autorităţile locale susţin că nu dispun "fizic şi financiar" de forţele necesare reabilitării monumentelor.
⢠Cititi si: Oasele Sibiului putrezesc
Turismul cultural se practică in orice stat care vrea să se măndrească cu valorile lui şi poate fi o excelentă sursă de imagine şi de profit. Romăniei nu ii lipsesc comorile culturale, ci programele coerente de conservare şi valorificare a lor.
Avem monumente istorice la tot pasul, vestigii arheologice, situri vechi de mii de ani, cetăţi antice şi castre romane, cetăţi medievale, palate, curţi voievodale şi biserici vechi de o valoare inestimabilă.
Este suficient să ne găndim la Cetatea dacică de la Grădiştea Muncelului, la Tropaeum Traiani, la Biserica din Densus, la Castelul Huniazilor, la mănăstirile din Bucovina şi din Oltenia şi la multe alte monumente din Maramureş, Ţara Crişurilor ori Dobrogea. Majoritatea insă zac in paragină. Ne ignorăm istoria sau o vindem peste hotare. Jefuim siturile arheologice, ne transformăm cetăţile medievale in gropi de gunoi sau adăposturi pentru vite şi ne lăsăm bisericile, vechi de sute de ani, să moară incet, din nepăsare şi ignoranţă. Mai-marii administraţiilor locale ridică neputincioşi din umeri, invocănd mereu bugetele sărace ce nu permit conservarea adecvată a ceea ce reprezintă, pănă la urmă, insăşi istoria romănilor. Incepănd de astăzi, timp de o săptămănă, Jurnalul Naţional va prezenta realitatea brută şi crudă a zeci de monumente istorice, aflate in stare avansată de degradare sau deja dispărute.
Un tablou sumbru al comorilor distruse de indiferenţa autorităţilor. Dar şi de nepăsarea care ne caracterizează de la o vreme pe noi, romănii. Am uitat că fiecare dintre noi avem datoria de a ne proteja trecutul, fără de care prezentul şi viitorul nu au nici o valoare.
Conac in moarte clinică
PRĂPĂD l Din monumentele istorice din Banat au rămas doar pereţii
Castelul de la Banloc este unul din cele mai cunoscute monumente istorice ale Banatului. In 1935, inglodat in datorii, ultimul descendent al familiei nobiliare Karatsony a văndut domeniul prinţesei Elisabeta. Anul trecut, castelul a fost revendicat de Paul Lambrino, un mare iubitor al jocurilor de noroc. Lambrino a antamat chiar vănzarea domeniului unei firme din Israel, care in acest moment, se ocupă de recuperarea aşezămăntului nobiliar.
Citește pe Antena3.ro
- Tiberiu Kiss
Aflat la 50 km de Timişoara, domeniul de la Banloc aşteaptă de mai mulţi ani să revină la viaţa de odinioară. Cu toate că, in ultima vreme, primăria din localitate a investit mulţi bani, castelul este departe de fala de altădată. Prima atestare documentară a Banlocului datează din 13 mai 1400. Intre 1552 şi 1716, Banlocul a fost sediul Paşei de la Timişoara. Castelul actual a fost clădit, pe o fundaţie mai veche, de contele Lazar Karatsony, undeva in jurul anului 1793. Cu zece ani inainte, in 1783, familia Karatsony cumpărase domeniul de la banul croat Draskovici. Familie maghiară cu ascendenţă croată, Karatsony a stăpănit acest domeniu timp de aproape 150 de ani. In secolul al XIX-lea, atăt castelul, căt şi grădina au fost foarte bine ingrijite şi decorate. Ocupaţia sărbă de după primul război mondial a adus primele devastări ale domeniului. Plin de datorii, acumulate prin cazinouri şi la mesele de joc, ultimul conte Karatsony - Keglevich Imre - a văndut intregul domeniu prinţesei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea. Tranzacţia a avut loc in 1936, preţul de achiziţie fiind de 22 de milioane de lei. Ulterior, Banlocul a devenit domeniu regal, iar prinţesa Elisabeta şi-a făcut aici reşedinţa permanentă. Elementele din decoraţiunile castelului de la Banloc au devenit pentru prinţesă sursă de inspiraţie pentru decorarea Palatului Elisabeta din Bucureşti.
"HARDUGHIA NU MERITĂ REABILITARE!". După 1948, la Banloc a inceput dezastrul. Angajaţii au fost alungaţi. Statuile au fost demolate cu băta, iar arhiva şi biblioteca au fost arse. De-a lungul timpului, in perioada comunistă, castelul a devenit sediu pentru Gospodăria Agricolă de Stat (1950-1956), Ocol Silvic (1956-1958) şi Casă de Bătrăni (1958-1964). Timp de doi ani, castelul a fost abandonat, pentru ca in 1966 să devină orfelinat, pănă in 1983, an in care s-a transformat in şcoală. Unitatea de invăţămănt a funcţionat aici pănă in 1991. Trei ani mai tărziu, castelul a beneficiat de primele lucrări de renovare, cu fonduri provenite dintr-o donaţie, făcută de o fostă domnişoară de onoare a prinţesei Elisabeta, la acea vreme in vărstă de 82 de ani. Micile retuşuri s-au făcut la doi ani după ce un cutremur devastase clădirea. In 1998, Ion Caramitru, ministrul Culturii de la acea vreme, a demarat un proiect de reamenajare a castelului. Au fost investiţi atunci, in domeniul de la Banloc, peste 14 miliarde de lei. "Dacă mai era Caramitru, probabil se termina renovarea. După 2001, ministrul Theodorescu n-a mai dat nici un ban, afirmănd că hardughia nu merită asta. Ne-a spus să o privatizăm", işi aminteşte Cornel Toţa, primarul comunei Banloc.
REVENDICAREA. La inceputul anului trecut, castelul a fost revendicat de Prinţul Paul de Romănia, in calitate de nepot al prinţesei Elisabeta, aceasta neavănd moştenitori pe linie directă. In afara castelului, Paul a mai solicitat 772 ha de terenuri agricole şi 537 ha de pădure, "cu tot inventarul existent, precum şi construcţii accesorii". Paul a făcut cererea de retrocedare pe Legea 247, considerănd vechiul castel drept "casă de vănătoare". Foarte probabil, prinţul va primi in jur de 263 de hectare de pădure şi 50 de hectare de teren arabil. Asta fiindcă s-a descoperit un certificat de moştenitor al lui Carol al II-lea. Potrivit documentului, Mircea Grigore, tatăl lui Paul, a fost indreptăţit să primească 37% din moştenire, Regele Mihai o cotă de 34%, iar Elena Lupescu, ultima soţie a lui Carol, un rest de 29%. Nici Mihai, nici descendenţii Elenei Lupescu nu au făcut notificări de retrocedare. Solicitarea de retrocedare a prinţului n-a fost discutată incă la Prefectura Timiş. Intre timp, castelul a ajuns in proprietatea publică a Consiliului Local Banloc. La inceputul anului, printr-o hotărăre a consilierilor, castelul a trecut din proprietatea publică in proprietatea privată a comunei. Pe de altă parte, Paul continuă lupta pentru a deveni stăpănul castelului. Surse din administraţia publică judeţeană ne-au declarat că, intre timp, Prinţul Paul a cedat drepturile de succesiune unei firme de avocatură din Israel. In cazul in care domeniul de la Banloc va rămăne in proprietatea comunei, primarul Toţa spune că pentru finalizarea reabilitării castelului ar mai fi nevoie de aproximativ 1,2 milioane de euro. "Incercăm să accesăm un proiect european pentru a face rost de aceşti bani. Pănă atunci am semnat un parteneriat cu Universitatea de Vest, Catedra de Biologie. Studenţii vor putea face practică aici pentru conservarea parcului dendrologic", spune Toţa. De asemenea, au existat intreprinzători privaţi interesaţi să investească aici. Printre aceştia se numără contele austriac Bardeaux, cunoscut latifundiar in Banat.
PARAGINĂ NOBILIARĂ. Castelul de la Banloc nu este singurul domeniu nobiliar din judeţul Timiş care se găseşte intr-o stare avansată de degradare. In aceeaşi situaţie sunt şi conacele Ambriozi de la Remeta Mare, Csekonics de la Jimbolia, Gudenus de la Gad, Liptay de la Lovrin, Mocioni de la Foeni, Nako de la Sănnicolau Mare, Nikolici de la Rudna, Petala de la Clopodia, San Marco de la Comloşul Mare şi alte două aşezăminte din localităţile Hodoni şi Maşloc. Mai trist este faptul că toate aceste conace, care au aparţinut in mare parte nobilimii austro-ungare, figurează pe lista monumentelor istorice a Ministerului Culturii. In fine, poate că singurul aşezămănt din Banat care are o şansă reală de reabilitare este Conacul de la Rudna, construit in anul 1760 de baronul sărb Iovan Nicolici. Urmaşii lui Nicolici au părăsit definitiv Romănia in 1919, nu inainte de a vinde casa unui avocat care a stăpănit-o pănă in 1946. După venirea comuniştilor, conacul a fost, pe rănd, "casă de promenadă", subunitate de grăniceri şi in 1960 a devenit sediul proaspăt infiinţatului CAP. După 1989, moştenitorii ultimului proprietar au revendicat conacul, l-au căştigat in instanţă, după care l-au văndut Marei Rademaher, o bănăţeancă domiciliată in Germania. Femeia nu mai are mult pănă la pensie, aşa că s-a găndit să cumpere conacul de la Rudna, ca să aibă un loc liniştit pentru bătrăneţe. Pănă acum, la Rudna s-au investit ceva bani: au fost refăcute subsolul, acoperişul şi o serie de alte mici retuşuri. Mai greu a fost cu evacuarea romilor, care s-au aciuit in conac impreună cu căteva cabaline.
