Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
●Cititoare
La 20 de ani visezi. După 21 de ani de visuri m-am trezit într-un spital din România aflând că tatăl meu are cancer. Un an, atât a durat. Să vezi că viaţa unui om n-are nici o valoare, că un cadru medical îţi spune "cumpără, dragă, prosoape, ce mai aştepţi?", să dai tainul la fiecare schimb de tură şi tensiunea să fie verificată după şase ore, căci, nu-i aşa, "dragă, ce mai vrei, că până mâine moare?". Da, tatăl meu s-a stins. La fel şi visurile mele româneşti. Nu vreau ca şi copilul meu să trăiască umilinţele, dezamăgirile, frustrările pe care le-am trăit eu la căpătâiul unui părinte suferind într-un sistem medical bolnav. Nu consider laşitate plecarea dintr-o ţară unde oamenii au pierdut respectul, mila, bunul-simţ. Nu consider laşitate neacceptarea ca modele pentru copilul meu a Biancăi lui Bote şi a Simonei Senzual. Nu consider laşitate ca la 42 de ani să laşi totul în urmă, să te apuci alături de soţul şi de copilul tău să înveţi limba germană. Nu consider laşitate că nu am vrut să mă adaptez la mici, manele şi bere la PET. Nu consider laşitate refuzul de a-mi plânge de milă.
Citește pe Antena3.ro
