Poporul acesta a încetat să mai existe

Crăescu Costel
● cititor

Am asistat joi seara (17 iunie) la o dis­pută interesantă pe Antena 3 în­tre Badea şi Ciuvică, pe de o parte, şi profesorul Teodorescu, de cealaltă parte, cu privire la cui îi revine vi­no­văţia pentru situaţia politico-economică a ţării în acest moment. N-aş putea spune că a câştigat cineva disputa sau că una dintre tabere a ade­rat la ideile celeilalte. Ambele au adus argumente convingătoare pentru a-şi susţine ipotezele.

Dar înclin mai mult spre Badea şi Ciuvică. Pentru că poporul acesta, batjocorit, scuipat, călcat în picioare, prostit, intoxicat cu ţigănie şi teleno­vele, a încetat să mai existe. Nu face grevă, nu protestează, se teme de căldura asfaltului, se complace în mediocritate, în superficia­litate, se teme că dacă îşi cere drepturile în mod legitim nu va mai avea loc la firimiturile aruncate de la masa bogaţilor.

Iată de ce aş vrea să plec din ţară. Dar nu plec. Pentru că am în faţa mea în fiecare zi 140 de copii care aşteaptă să le spun ceva. Să le dau speranţa că vor putea pleca din satul ăsta mizer către o lume în care să nu mai umble desculţi, în care să nu fie nevoiţi, de la vârsta de 10 ani, să-şi dea copiii la muncă pentru a-şi câştiga cei 8 lei pentru tenişii chinezeşti din pânză şi cauciuc în care îşi vâră iarna piciorul gol, fără şosete, pentru că sunt prea scumpe.

În fiecare zi mă gândesc să le spun că va fi mai bine, că vor avea o şansă. Dar nu pot. Pentru că ar însemna să-i mint. Să le creez iluzii, pentru ca apoi să aibă mari dezamăgiri. Cum pot fa­ce asta? Nu pot.
Şi atunci mă cu­prinde disperarea, apoi revolta. Dar de ce am impresia că doar pe mine?