Pui de România

Andreea Căprescu
● Reporter Politic şi eveniment
● 6 septembrie 1983
● Craiova



Sunt un român. Din creştetul capului până în vârful picioarelor. Şi am fost oriunde m-am dus. Dar mă doare România mea. Uneori i-aş da papucii în semn de protest faţă de cei care semnează zilnic declaraţia de patriotism lipsă.

Aş părăsi-o pentru că îi plâng pe cei care flutură steagul libertăţii cu bătături nevindecate în palme. Pentru că sunt gâtuiţi de o curea, pentru că şi-au rupt basca dând cu ea de pământ. Mi-aş lua la revedere de la ea, marcată de oamenii care-şi urlă indignarea la cozi.

Aş divorţa de România din cauza semenilor care-mi sunt călcaţi în picioare, pe stradă. Şi din cauza unui sistem care m-a blestemat să văd copii murind lângă nişte formulare.

Aş pleca din România, fiindcă nu mi-ar fi dor de tot ce nu pot avea. Aş alege să demisionez din funcţia de cetăţean credul, căruia îi zâmbeşte ipocrit un trădător, pe timpul unui mandat mincinos.

M-aş despărţi de România, pentru că nu mai pot să opresc robinetul sub care lumea murdară se spală în jigniri, învinge cu păcate, se îndoaie în viclenii, se întrece în invidii şi sfârşeşte în regrete. Aş fugi, pentru că nu mai mizez pe somnul liniştit al conducătorilor, antrenaţi să nu crape de ruşinea adevărului.

Aş încheia socotelile cu România, pentru că m-a transformat într-un român cu dizabilităţi. Aş concedia România pentru fiecare dos primit drept răsplată, în drumul speranţei spre vindecare. Pentru isteriile funcţionarei plictisite, pentru dosul scos la pupat al vreunui director narcisist, pentru tupeul medicului colecţionar de plicuri. Le-aş face pe toate, dar nu pot. Pentru că eu sunt dependentă de România. Pentru că din mijlocul ei transmit. Pentru că nimeni nu m-a învăţat să dau înapoi, când în faţă mi se înalţă obstacole.

Eu ştiu România mea extremă. În care bătrânii fac nunţi la 90 de ani, pentru bani de înmormântare. Eu cunosc România mea publică. Unde neserioşii trag ţepe şi la WC-urile publice, deşi primesc euro-urări. Eu respir în România mea hazlie. Unde pe străzile oraşelor europene ies vaci şi măgari, încurcând traficul.

Eu mă trezesc în România mea-n eroare. Unde senatori penali devin legende în viaţă, iar chipul le este cioplit pe monumente dedicate eroilor. Eu preţuiesc România mea de stradă. Unde hoinarii îşi fac un cuib în gară, la botu' trenului. Acolo unde simfonia măturilor nocturne ţine loc de radio şi desaga jerpelită-i perna. Eu respect România mea demnă. Pentru acel decembrie în care prietenii mei au murit. În public, pentru ca eu să nu fiu una dintre înfrângerile naţionale. Sau frica celui mai sărac, pentru ziua ce va să vină. Sunt un pui de România. Pe-o baricadă cu 21,5 milioane de fiinţe care-şi spun la fel. Şi nu plec. Nu vreau să mai afle nimeni că suntem pe-o scenă ieftină. Unde nici lui Dumnezeu nu i-ar plăcea să ia ţepe.