Vreau ca Germania mea să fie în România

● Vali Blănaru
● Şef Economic
● 34 de ani
● Bucureşti

În urmă cu aproape 70 de ani, bunicul meu lua o decizie pe care avea să o regrete toată viaţa. Speriat de bombardamentele dintr-o Germanie aflată în război cu întreaga planetă, s-a întors în România, unde a fost forţat să supravieţuiască şi să se adapteze realităţilor socialiste. Nu a uitat niciodată civilizaţia şi rigoarea nemţească pe care a încercat să ni le transmită. Germania nazistă, cu toate ororile şi abuzurile anilor de război, i se părea un paradis faţă de iadul comunist în care a ajuns să trăiască o viaţă întreagă. Am crescut cu poveşti despre o altfel de lume şi nu de puţine ori am ajuns să mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă el nu ar fi venit atunci în ţară.

Apoi, ani de-a rândul, am învăţat, asemenea tuturor şcolarilor români, că trăiesc în cea mai frumoasă şi bogată ţară din lume, cu cel mai albastru cer, cea mai verde iarbă, cea mai albastră mare, cei mai prietenoşi şi ospitalieri oameni. Sistemul şi-a făcut datoria şi m-a îndoctrinat corespunzător, pregătindu-mă să mă limitez la realitatea românească.

Bunicul s-a stins după Revoluţie, fără să apuce să viziteze măcar o dată Germania lui dragă. Din fericire, nu a apucat să asiste la decăderea acestui neam: mizeria în care ne complacem în fiecare zi, răutatea cu care ne adresăm vorbe grele unii altora, isteria din trafic, hoţia ridicată la rang de virtute şi practicată de fiecare la nivelul la care poate, sărăcia lucie în care au ajuns să trăiască din ce în ce mai mulţi români... Relele sunt multe şi reprezintă fiecare un motiv de a pleca definitiv din România.

Adevărata lor dimensiune am priceput-o de abia după ce am trecut de graniţele României noastre. Iar atunci când am ajuns pentru prima dată în Germania am înţeles de ce bunicul meu a suferit toată viaţa. Deşi habar nu am de limba germană, am simţit că locul meu este acolo: în ţara în care nu se scuipă pe jos coji de seminţe, în ţara în care bătrânii fac tranzacţii bancare la automatul din colţ fără să le fie teamă şi de cele mai multe ori au haine impecabile şi privirea senină, în ţara unde oamenii pot sta pe iarbă în parc să se relaxeze fără să fie amendaţi, unde nu îţi pui viaţa în pericol când mergi cu bicicleta, unde nu simţi cum trece viaţa pe lângă tine când eşti blocat în trafic şi nu ajungi isteric de la zgomotul claxoanelor. Sunt lucruri banale, din viaţa de zi cu zi şi care dau dimensiunea civilizaţiei şi bunăstării unei ţări. Sunt lucruri pe care sper să apuc să le trăiesc şi în România într-o zi.

Ca România să ajungă o ţară firească nu depinde numai de mine. Oricât aş încerca să mă comport civilizat, să îmi fac treaba fără să mă bat cu pumnul în piept despre "valoarea mea", să fiu un exemplu pentru cei din jur, aşa cum m-a învăţat bunicul meu, să nu dau şpagă sau să mă bag în faţă peste alţii care stau la rând... toate acestea NU au cum să fie suficiente pentru schimbarea acestei ţări, atâta vreme cât ceilalţi români nu îşi vor dori şi ei să fie un pic nemţi.
Încă am vârsta la care mă lupt cu morile de vânt şi sper că acest neam are şansa să renască. Aş vrea ca Germania mea să fie în România. Când voi simţi că acest lucru nu mai este posibil, îmi voi urma destinul şi voi duce Perlutza (n.r. - maşina din poză) la ea acasă, pentru totdeauna!