Din "Paradisul" Răşinari, în "garajul apocaliptic"

"Obsesia fericirii ne va duce în curând la nefericire", îi scria Emil Cioran în 1977 prietenului său Arşavir Acterian. Cioran nu şi-a căutat fericirea supremă niciodată. De fapt, aşa cum spunea, "anxietatea i-a fost un tovarăş fidel încă de la naştere", iar "pe spermatazoidul meu scria: nefericire", după cum i se destăinuia în 1937 prietenului său bun Mircea Eliade.

A părăsit la 10 ani un "paradis", o culme a Raiului denumită simplu Răşinari, fără a şti că drumul care l-a dus la şcoală la Sibiu, la Universitatea din Bucureşti, iar apoi ca profesor la Braşov, va fi o uliţă uriaşă care face legătura cu Parisul, "un garaj apocaliptic", oraşul în care filozoful şi-a găsit sfârşitul. O uliţă care l-a rupt din rădăcini.

Aprilie 1911. În micuţa localitate Răşinari, buză-n buză cu Sibiul, se năştea "scepticul de serviciu al unei lumi în declin", "nihilistul veacului", "regele pesimiştilor în procesul interminabil care s-a deschis între om, Dumnezeu şi lume".  Într-o familie cu tată protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu, bunic ridicat la rangul de baron şi mama, Elvira, o femeie simplă, dar care a ţinut legată toată familia, se poate spune că Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvăneană.

Coasta Boacii, Şanta, Râul Sadului, Trăinei sunt câteva repere care i-au marcat cei zece ani pe care i-a petrecut în Răşinari, acest "paradis" în care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. I-a plăcut să citească imediat ce tatăl său, protopopul, l-a învăţat cum şi de ce trebuie citită o carte, cum se face un rezumat şi apoi la final, fiecare exprimându-şi opinia despre cartea citită. De atunci, Cioran a început să umble pe "uliţele literaturii, nu pe bulevardele ei", aşa cum spunea Noica.

ZBENGUIALA PE COASTA BOACII
Copilăria lui Cioran nu a însemnat însă numai studiu. Până în clasa a patra repeta la vioară câteva ore pe zi, dar a abandonat brusc în momentul în care şi-a dat seama că nu va excela în acest domeniu. "Era un perfecţionist", ne povesteşte Ica Cioran, cumnata marelui filozof, singura urmaşă a familiei. O femeie bonomă, caldă, îmbrăcată elegant pentru că se pregătea să iasă în oraş. Cu zâmbetul pe buze şi ochii jucăuşi ne primeşte în locuinţa ei provizorie, adică a fiului său.

"Când erau mici au fost lăsaţi să zburde. A fost cea mai bună educaţie a lor", povesteşte Ica Cioran. Zburdat, zburdat, dar Emil şi Relu, năzdrăvanii familiei ştiau că nu-i de glumă când e treabă serioasă, iar şcoala-i şcoală. Deşi în glumă, îi mai spunea fratelui său Relu "să punem slănină pe şcoală, să o mănânce câinii" nu erau decât teribilisme ale vârstei.

În vacanţe, micuţii Ciorani aveau voie să se zbenguie până după-amiază spre ora 5:00, oră la care toată lumea, în frunte cu protopopul, se strângea în faţa străchinilor de mâncare în casa din apropierea cimitirului care-şi deschidea ferestrele către Coasta Boacii. Urmau apoi orele de studiu. Ore fixe, aproape sacre, în care protopopul îşi îndruma odraslele în lumea literaturii.

"Protopopul i-a lăsat să se joace cu toţi copiii, pe renumita Coastă a Boacii, valea Stezii cu picioarele în apă. Se rugau de câte un ţăran să-i ducă cu căruţa şi erau cei mai fericiţi, se zbenguiau până la ora cinci. Atunci veneau acasă, se aşezau la masă cu protopopul la învăţat", spune Ica Cioran.

La 10 ani urmează dezrădăcinarea. Este dus de familie la Sibiu, la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, unul din cele mai bune colegii transilvănene de la acea vreme. La 17 ani începe studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu şi coleg cu Constantin Noica, gânditorul şi filozoful de care-l va lega o strânsă prietenie până la sfârşitul vieţii. Cunoscător al limbii germane, i-a studiat în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche.

O dată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, începe să creadă că devine expert în sinucidere. Peste şapte ani, când era deja la Paris, îi scria bunei sale prietene Jeni Acterian: "Când te gândeşti că am ajuns să împiedic pe alţii de la sinucidere, deşi eu sunt mai aproape de ea decât oricine - ce zic? - sunt după ea! De n-aş cunoaşte setea infinită de tristeţe, de n-aş iubi cu patimă tăvălirea în deznădejde, nu m-aş mai putea suferi şi mi-aş ucide cugetul fără milă şi fără îndurerare".

Insomniile şi depresiile moştenite din familie încep să-l domine. "Vorbea des despre sinucidere, dar nu s-ar fi sinucis niciodată", spune Ica Cioran, completând că Cioran, în ciuda imaginii de pesimist pe care şi-a croit-o în timp, era un om bonom, vesel uneori, dar care trecea foarte rapid la starea de depresie. "Constituţia lui psihică era aşa. Semăna puţin cu mama lui care era foarte melancolică, şi mai depresivă, dar era foarte energică."

Ca profesor la Braşov la colegiul "Andrei Şaguna", a fost dascălul ideal pentru elevi şi coşmarul colegilor. I-a învăţat pe elevi să gândească. "Filozofia nu se învaţă. Se gândeşte", le spunea în sală, în timp ce zeci de ochi îi urmăreau fiecare mişcare, iar zeci de urechi îi sorbeau cuvintele pe care le înghiţeau cu polonicul, pe stomacul gol.

N-a rezistat decât un an. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940 se stabileşte definitiv în "garajul apocaliptic" Paris. "A trăi aici" - îi scria fratelui său în 1971 - "a ajuns un fel de pedeapsă. Evident, te obişnuieşti. Dar te obişnuieşti şi cu iadul când n-ai nici cea mai mică speranţă să scapi şi când pare fără sfârşit. (...) Oraşul s-a întins ca o pecingine".

Ica Cioran îşi aminteşte că Emil (Miluţ alintat de părinţi) se plângea deseori de capitala luminilor şi de forfota care îl stăpâneşte. "Pentru el Parisul era foarte obositor. Ieşea numai noaptea la plimbare pentru că-l supăra acest potop de oameni care era Parisul." Ica Cioran, de cinci ori în vizită la Paris la cumnatul său împeună cu fratele acestuia Aurel, îşi aminteşte şi un episod petrecut de Sărbătorile Paştelui:

"Când eram acolo şi era Paştele, am vrut să mergem la Înviere şi a strigat la noi că nu avem ce căuta la români. Nu avea încredere în români pentru că mulţi veneau pentru informaţii. Ne-a zis să ne ducem la greci. Acolo sunteţi numai între securişti şi informatori, ne spunea".

Devenise agasat de desele vizite ale cunoscuţilor şi necunoscuţilor veniţi la Paris la el sub diferite pretexte.




CA-N GARĂ..
În scrisorile trimise familiei se plânge deseori de inistenţa cu care unii dau buzna în viaţa sa şi în micul apartament din Strada Latină pe care nu l-a părăsit niciodată. "Aici nu am prieteni, fiindcă timpul liber mi-e complet înghiţit de amici în trecere. Uneori am impresia că locuiesc într-o gară", i se destăinuia în 1979 amicului său Wolf Aichelburg, pe care îl cunoscuse la Berlin când fusese la o bursă.

Şi-a găsit refugiu în cărţi şi în scrisorile pe care le trimitea frecvent acasă celor dragi: părinţii, până aceştia au decedat, fratele Relu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Bucur Ţincu. Starea de depresie începe să se acutizeze, iar insomniile devin boală grea. Nu-şi mai găseşte liniştea în "oraşul acesta blestemat" în care numai noaptea putea să se plimbe liniştit, dar pe care nu avea curaj să-l părăsească.

"Din păcate Parisul are prea puţine parcuri. Ce ironie să-ţi târăşti viaţa într-un garaj! Şi când mă gândesc că sunt unii care mă invidiază", i se destăinuia în 1975 fratelui său.

În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care îi va publica majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză "Precis de decomposition", pentru care şi primeşte premiul Rivarol, singurul premiu pe care de altfel Cioran îl şi acceptă deşi de-a lungul vieţii a fost nominalizat pentru numeroase premii pe care însă le-a refuzat. Ica Cioran explică gestul său prin faptul că nu avea nevoie de bani.

"L-am întrebat şi eu de ce refuză premiile şi ştiţi ce mi-a răspuns? Mi-a răspuns că asta e structura lui, de a nu avea bani şi că, dacă ar avea, i-ar fi greu să-i cheltuiască."

"În vremea când făceam planuri de viitor pe Coasta Boacii nici nu-mi trecea prin cap c-o să devin vreodată aşa de lucid, aşa de detaşat de ceea ce fac alţii, de ceea ce speră", i se destăinuia lui Bucur Ţincu. Nu s-a rupt niciodată de ideea de românism, şi împrumutând şi bune, şi rele s-a considerat un "român absolut", deşi nu se întreba deseori cum "un popor aşa de frivol ca al meu, cum a putut să forjeze o limbă atât de profund poetică".

Nu i-a mai păsat ce "trib" îl revendică. Îi spunea lui Relu într-o scrisoare din 1975 că "nu mai are importanţă dacă sunt revendicat de români sau de eschimoşi. Nu mai pot să-mi asum nefericirile nici unui trib. Sunt înstrăinat în sensul cel mai adânc al cuvântului sau cel puţin aşa cred".

I s-a reproşat că "s-a lepădat" de poporul român căruia i-a găsit diverse cusururi. Ica Cioran neagă aceste lucruri. "Era un patriot şi dacă vorbea de rău pe români, era ca revolta părintelui către copilul care nu-l ascultă şi îi face morală. Spunea: «Ce tot îi daţi cu spaţiul mioritic. Noi, românii, suntem cei mai isteţi din Balcani, noi ar trebui să avem o ţară de mărimea Chinei şi destinul francezilor şi vă complaceţi numai în Mioriţa». Îi certa pe români pentru că voia să îi schimbe".

MELANCOLICUL DIN STRADA LATINĂ
Retras la Paris, într-o cămăruţă de două camere, cuprins de melancolie maladivă, într-o mansardă al unui imobil cochet din Strada Latină, înconjurat de cărţile care i-au ţinut companie o viaţă întreagă, într-un oraş care i-a adus fericirea de a-şi revedea fratele după 40 de ani, a crezut în salvarea umanităţii, dar şi în viitorul cianurii.

A avut, după cum singur recunoaşte, exact viaţa pe care a vrut-o: "Liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut în ele nici o clipă de la ideile şi gusturile proprii".

 

"În vremea când făceam planuri de viitor pe Coasta Boacii nici nu-mi trecea prin cap c-o să devin vreodată aşa de lucid, aşa de detaşat de ceea ce fac alţii, de ceea ce speră"
Emil Cioran

"Protopopul i-a lăsat să se joace cu toţi copiii, pe renumita Coastă a Boacii, valea Stezii cu picioarele în apă. Se rugau de câte un ţăran să-i ducă cu căruţa şi erau cei mai fericiţi, se zbenguiau până la ora cinci. Atunci veneau acasă, se aşezau la masă cu protopopul la învăţat"
Ica Cioran

"O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut în ele nici o clipă de la ideile şi gusturile proprii".
Emil Cioran