Fălticeniul lui Lovinescu

Fălticeni. Vară. Vacanţă. Dacă îl cauţi pe domnul Eugen Lovinescu, îl găseşti instalat la un birou mic din salonul mare al casei părinteşti, având dinainte un sfert de kilogram de cerneală Pelikan şi un top de hârtie ministerială. Scrie cu "febră" cât e ziua de mare. Dacă nu vrei să-l tulburi, aşteaptă să bată ceasul şapte, căci lasă lucrul şi pleacă în cotidiana-i plimbare de seară în afara oraşului.

"Într-o familie cu mulţi copii, ca cea a lui Eminescu şi Creangă, băiatul destinat să devină judecător de cărţi creşte retras, timorat, izolat în lumea lui", scria Eugen Simion despre Lovinescu. Eugen Lovinescu, criticul. Cel de-al patrulea din cei şapte copii ai învăţătorului Vasile T. Lovinescu şi ai "cucoanei Profira", născut la 31 octombrie 1881.

La Şcoală a fost totdeauna întâiul. Când nu era la ore, citea. Sau îi urmărea pe muncitorii care ridicau sediul nou al gimnaziului condus de tatăl său, tremurând la gândul că umbra i-ar putea fi prinsă în ziduri. În anii de gimnaziu îşi vedea numai de bucoavne. Nu se juca cu ai săi colegi, printre care se număra Mihail Sadoveanu. Nu aprecia nici lectura "haiducească" devorată de aceştia. El ajunsese deja la "Dama cu camelii".

Mai apoi conaşul Eugen s-a rupt de Fălticeni. A plecat la liceu, la Iaşi, şi mai apoi la facultate, la Bucureşti. Paşii şi cărţile l-au purtat la Paris, unde şi-a dat doctoratul, şi înapoi la Bucureşti, unde şi-a făcut o familie şi o viaţă dedicată scrisului şi meseriei de dascăl de liceu, activităţii de critic literar şi celei de descoperitor de talente în ale prozei şi poeziei.

VARA DE LUCRU ÎN CASA PĂRINTEASCĂ
Însă oraşul de pe malul Şomuzului i-a rămas în suflet. Aici îşi găsea liniştea, se rupea de viaţă şi de realitate şi scria. De aceea şi-a petrecut la Fălticeni aproape toate vacanţele de vară. Lua trenul de la Bucureşti până la Dolhasca. Apoi, de la Dolhasca la Fălticeni. De la gară până acasă mergea cu trăsura. Vizitiul anunţa pe toată lumea de sosirea lui.

"În acest târg unde, într-adevăr, de la o vreme nu se mai întâmpla nimic, se zvonea pe la jumătatea lui iulie: a venit domnul Eugen Lovinescu. Îl adusese de cu seară Herşcu, urmaşul decăzut al lui Iancu Pidălă, în birja lui ruinată, trasă de două fantome cabaline. Din acea clipă, o fereastră se lumenă pe uliţa Sucevei, casa «Lovineştilor», de obicei scufundată în tăceri şi umbre adânci de brazi, se anima. Domnul Lovinescu ieşea pe terasă, urmărea cu un ochi somnolent mişcarea acelei gospodării asupra căreia încă mai veghea doamna bătrână (n.r. - Profira, mama criticului). Ades îl vedeam plimbându-se prin ograda cu iarbă nebătută, totdeauna cu sacou şi cravată, totdeauna cu acea privire care filtra lumea şi o alegea pe a lui din frimiturile trecutului", nota scriitorul Nicolae Jianu în Gazeta Literară din 1969.

Fălticenenii îl cunoşteau şi îl apreciau pe Eugen Lovinescu. Însă pe el nu-l interesa. Venea aici să scrie. Avea perioade în care timp de trei săptămâni nu-şi scotea papucii, pijamaua şi nu ajungea nici măcar până la poartă, pentru că, prins de "febra" scrisului, dădea gata un roman, după cum îi scria la un moment dat Hortensiei Papadat-Bengescu.

Despre vacanţa de lucru la Fălticeni povesteşte şi într-un interviu apărut în ziarul Vremea din 28 august 1932, sub semnătura lui Alexandru Sahia: "În acest salon mare cât întregul meu apartament din Bucureşti locuiesc de aproximativ 35 de veri, adică de când nu mai vin în Fălticeni decât ca oaspete estival. (...) Ce fac vara la Fălticeni? Priveşte acest mic birou din acest mare salon... Cu singura distracţie a perspectivei celor trei brazi din faţa ferestrei, şi cu excepţia unui ceas consacrat mesei, sunt instalat la el de la 8 dimineaţa şi până la 7 seara, având dinainte un sfert de kilogram de cerneală Pelikan şi un top de hârtie ministerială aduse din Bucureşti. Scriu - şi atâta tot. Ca şi pentru arhitecţi, vara este adevărata, unica mea campanie de lucru; cu viaţa hărţuită a Capitalei n-aşi putea avea o activitate susţinută".

PLIMBAREA TRADIŢIONALĂ DE SEARĂ
În 1932 recunoştea că, de zece ani, nu mai ieşise în oraş, nu mai vizitase pe nimeni. Îi erau de ajuns "casa bătrână", curtea şi brazii ei şi marea grădină, "ce se lasă în jos până afară din oraş". Şi plimbarea de seară în natură. "De la 7 seara ies zilnic din oraş şi timp de două ceasuri bat colinele; mă poţi găsi astfel, în păduricea din împrejurimi; de lângă bisericuţa Buciumenilor, pe lanurile Şoldăneştilor, pe podul de piatră al apei Şomuzului, prin cimitirul Oprişenilor sau pe dealul Rădăşănilor - e singurul răgaz ce-mi acord spre a-mi împrospăta forţa de lucru pentru a doua zi", mai mărturisea Lovinescu în interviu.

Scriitorul Nicolae Jianu îşi aminteşte, cu umor, că plimbările lui Lovinescu erau tulburate de... praf: "Se auzea o căruţă sau un automobil şi el intra în panică, împingea repede cea dintâi poartă şi năvălea în curtea unor oameni necunoscuţi, se ascundea după un zid, după un copac. Domnul Lovinescu se temea de praf. După trecerea primejdiei dădea bună ziua stăpânilor casei, fără nici o explicaţie ieşea în drum şi-şi continua plimbarea".





INSPIRAT ÎN ORAŞUL NATAL
Adrian Cocârţă, muzeograful Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, spune că Eugen Lovinescu chiar avea spor la scris la Fălticeni, cele mai multe dintre cărţile sale fiind aşternute pe hârtie aici.

"Din scrisorile criticului aflăm că în ianuarie 1911 îşi scria cursul despre Asachi, iar în luna decembrie a aceluiaşi an, «din lipsă de ocupaţie», îşi tipărea la Fălticeni al treilea volum de "Critice"; în vara anului 1923 lucra la traducerea celor «trei mari latini: Tacit, Vergiliu, Horaţiu»; peste un an, în august 1924, încheia primul volum al «Istoriei civilizaţiei române moderne»; celelalte două volume, redactate la data respectivă în prima formă, vor fi definitivate tot la Fălticeni, în august 1925; numai în 19 «zile de lucru» a reuşit să sfârşească, în vara lui 1926, primul volum al «Istoriei literaturii române contemporane». În următorii trei ani, pe masa de lucru din casa părintească a criticului se aflau «Evoluţia poeziei lirice» (1927), «Evoluţia poeziei epice» (1928) şi «Mutaţia valorilor estetice» (1929)", ne exemplifică muzeograful. Lista de scrieri fălticenene este însă mai lungă.

A FOST ODATĂ...
Astăzi, la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni nu se mai păstrează decât fotografii de familie, lucrarea de doctorat şi patru manuscrise - "Mite", "Diana", "Memorii I" şi "Odiseea", donate de Eugen Lovinescu primului muzeu din Fălticeni, înfiinţat în 1914 de profesorul Vasile Ciurea. Cele patru manuscrise sunt, de altfel, cele mai voluminoase rămase, pentru că, după moartea criticului în iulie 1943, biblioteca şi manuscrisele acestuia au fost arse de comunişti, spune Cocârţă.

Plus un dulap şi două taburete care, cică, ar proveni din apartamentul din Capitală. Bunurile din casa părintească din Fălticeni s-au pierdut. S-au dus şi brazii din curte. Nu mai este nici grădina mare, care mergea până în apa Şomuzului... Iar casa este acum a altcuiva. Dar bisericuţa Buciumenilor, podul de piatră al apei şi cimitirul Oprişenilor - locuri în care criticul ajungea în plimbările sale - mai dăinuiesc. La fel ca lanurile, dealul Rădăşănilor şi apa şerpuitoare a Şomuzului.


Oraşul oamenilor de seamă
"După Bucureşti şi Iaşi, Fălticeniul este al treilea oraş din ţară ca număr de scriitori autohtoni", scria George Călinescu în "Istoria literaturii române". Din acest motiv, dar nu numai, Muzeul oraşului Fălticeni se numeşte Galeria Oamenilor de Seamă, coordonată de muzeograful Adrian Cocârţă (foto). Pe strada care poartă acum numele de Ion Creangă se află casa în care a locuit acesta când urma şcoala de catiheţi. Pe acelaşi drum poate fi găsită o plăcuţă memorială ce aminteşte că în Fălticeni a trăit şi Teodor V. Ştefanelli, apropiat al lui Mihai Eminescu la Viena şi membru al Academiei Române.

Sculptorul Ion Irimescu s-a născut tot în Fălticeni. Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu, colegi la Gimnaziul "Alexandru Ioan I", actualul "Nicu Gane", au părăsit Fălticeniul pentru oraşe mai mari, precum Iaşiul sau Bucureştiul, fără însă a uita să pomenească în scrierile lor târgul de pe râul Şomuz. Între cele circa 100 de case memoriale din Fălticeni se numără şi clădirile în care au trăit actorii Jules Cazaban, Matei Millo, Grigore Vasiliu-Birlic.


Folticeniul, molcom
Localitatea Fălticeni, sau Folticeniul, cum îl alintă localnicii, este menţionată în documente din 1490 şi 1550, când voievodul Alexandru Lăpuşneanu scria că satul şi terenul aferent aparţineau Mănăstirii Moldoviţa. Oraşul din judeţul Suceava este străjuit de dealuri împădurite, pe care se zăresc de departe turle de biserici, după cum notează şi Aurel-George Stino, profesorul de franceză al lui Nicolae Labiş, în cartea "Fălticeneni care au fost": "Din orice parte privit, Folticeniul se înalţă cu liniştitoare privelişti, ţintuite de turle şi grădini. Din plin peisaj vorbesc clopotniţele din Oprişeni, Folticenii-Vechi, Catedrala «Adormirii», Sf. Ilie, Şoldăneşti, Spătăreşti, Tâmpeşti".

Târg liniştit, Fălticeniul a fost zugrăvit de Constantin Ciopraga în Monografia Colegiului "Nicu Gane": "Lipsesc la Fălticeni ritmul trepidant; freamătul marilor aglomeraţii urbane, străzile pigmentate cu afişe multicolore, teatrele cu piese în vogă, exhibiţiile modei, toate acestea aparţineau altor spaţii. Ritmul fălticenean era unul de partitură muzicală în adagio".