Nichita Stănescu, ploieşteanul

La Ploieşti, Muzeul Memorial "Nichita Stănescu" este amenajat în casa în care poetul a locuit până la plecarea în Bucureşti, la facultate. Strada pe care se află casa, în zona numită "Piaţa sârbească", poartă acum numele poetului şi e greu de găsit fără o hartă a oraşului, iar cele câteva indicatoare din centrul Ploieştiului nu sunt de prea mare folos.

Nici ploieştenii nu prea ştiu unde se află muzeul memorial. Mulţi cred că se află în centru, în Casa "Hagi Prodan", unde, într-adevăr, până în anul 2002 a fost deschisă o expoziţie "Nichita Stănescu". Muzeul din Strada Nichita Stănescu a fost inaugurat în decembrie 2002, în 1998 casa fiind cumpărată de Ministerul Culturii şi trecută în administrarea Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Este o casă mică, dar frumoasă, construită înainte de cel de-al doilea război mondial de bunicul poetului şi de cei doi fii ai săi. În 1950, după ce casa a fost naţionalizată, familia Stănescu a fost nevoită s-o părăsească. După câţiva ani, membrii familiei au reuşit să se întoarcă şi au răscumpărat o parte a imobilului.

OBIECTE PERSONALE
În prima încăpere, dormitorul în care s-a născut poetul, sunt expuse fotografii originale ale copilului Nichita. Pe pat se află una dintre jucăriile preferate ale sale, un ursuleţ de pluş. "Nichita a locuit aici până în perioada studenţiei, în casa ce a fost construită de familie. Noi am încercat să păstrăm parfumul de epocă al casei", ne spune Carmen-Mihaela Guef, muzeograf-coordonator. Într-una din fotografiile de pe pereţi, Nichita este îmbrăcat în rochiţă şi are pampon. "Toţi copiii care vin în vizită întreabă: «Dar acolo nu e o fetiţă?»", povesteşte Carmen-Mihaela Guef. Sunt expuse, printre altele, o tablă de şah, la care Nichita juca împreună cu tatăl său. Mamei lui Nichita, Tatiana, născută Cereaciukina, fiica unui general rus, refugiat în România după revoluţia din 1917, îi plăcea să citească şi să împletească goblenuri, unele dintre acestea fiind acum expuse în muzeu. O parte din mobilier a fost adus din Rusia, făcând parte din zestrea Tatianei. Mai pot fi admirate un extras din registrul stării civile din 1933, anul naşterii lui Nichita, verighetele părinţilor, foile matricole ale lui Nichita, premii şcolare, maşina sa de scris, premiile internaţionale pentru poezie, câteva manuscrise şi cărţi cu dedicaţia poetului. "Indicatoarele din oraş au fost puse de primărie la cererea noastră. Unele au fost scoase atunci când au fost montate semne de circulaţie şi nu au mai fost puse la loc", ne spune Carmen-Mihaela Guef.

FOŞTI COLEGI ŞI PRIETENI
De câteva ori pe an, la casa lui Nichita Stănescu se strâng foşti colegi şi prieteni de-ai poetului. Vin şi deapănă amintiri cu Nichita, citesc poezii. Organizatoarea adunărilor este Fundaţia "Nichita Stănescu" din Ploieşti, înfiinţată în urmă cu 20 de ani. Mircea Gociman, coleg de liceu al poetului şi bun prieten cu acesta pe tot parcursul vieţii, a condus fundaţia de la înfiinţare până în acest an. "Eu am fost coleg la liceu cu el. Eram în clase diferite, eu cu un an mai mic ca el, şi în 1948, cele două serii au dat examen de admitere împreună, au fost unificate într-o reformă a învăţământului. Ploieştiul era buricul României. Avea zece rafinării împrejur. Aici se lansa moda. Oraşul Ploieşti avea 11 ştranduri. Iată în ce atmosferă a crescut Nichita!", ne povesteşte Mircea Gociman. Cu tânărul Nichita Stănescu s-a împrietenit după un meci de fotbal, la care au jucat în echipe adverse. "El era portar şi, la un moment dat, el mi-a apărat mie un 11 metri şi echipa mea a pierdut. Eu eram foarte supărat şi el s-a oferit să mă conducă acasă. Ce vreau să spun cu asta: el avea un suflet deosebit, a fost crescut într-o familie caldă şi generozitatea era lucrul lui primordial. Apoi am fost coleg cu el la Liceul «Ion Luca Caragiale». Am fost la clase diferite un an, pe urmă el a venit în clasa mea, pentru că acolo erau doi dintre prietenii lui foarte apropiaţi. A avut o «pilă», mătuşa lui era profesoară de naturale, doamna Cărbunescu, verişoara domnului Stănescu, tatăl lui", îşi aminteşte Mircea Gociman.

"BĂCĂONIA"
În timpul liceului, ne spune Mircea Gociman, Nichita a avut câteva probleme după ce, împreună cu alţii, începuse să scoată o revistă satirică. "În liceu a scos o revistă, se numea Băcăonia, a avut patru numere. Băcăoan însemna pe vremea aceea un fel de miştocar, acesta era înţelesul în argou. După aia, şi-a băgat coada Securitatea şi el a scăpat ca printr-o minune. Era o revistă satirică, nu era anticomunistă, dar pe vremea aia nu aveai voie să faci nimic fără aprobare", povesteşte Mircea Gociman, căruia Nichita Stănescu îi spunea, cu afecţiune, "Goci". După terminarea Liceului "I.L. Caragiale" din Ploieşti, au rămas prieteni şi, după 25 de ani de la absolvire, în 1977, Gociman a propus ca această promoţie să poarte numele de Nichita Stănescu. "Despre mine vreau să vă spun că am fost un elev mediocru în liceu, ca dovadă că am rămas repetent în clasa I primară", le spunea Nichita Stănescu foştilor colegi şi profesori, ca răspuns la propunerea lui Gociman. "Atâta vreme cât era vorba despre nişte liniuţe oblice şi despre nişte bastonaşe, totul era OK. Când am trecut la oi-oi... Mai târziu însă, prin chinul profesorilor mei de română, unde n-am avut note prea bune, am realizat că gândirea, cuvântul pot fi scrise. Nu mi-a mai ieşit revelaţia asta din cap, şi tot aşa o ţin de atunci şi până acuma, până când mai prind o altă revelaţie. Cât despre faptul că prietenul Gociman a propus acest sentimentalism cu numele acestei generaţii... m-am gândit că domnia sa a făcut-o din spirit de prietenie pentru mine, căci eu nu sunt căsătorit, dar plătesc şapte pensii alimentare", îşi încheia Nichita alocuţiunea în râsetele şi aplauzele celorlalţi.

BUNĂTATEA LUI NICHITA
"Eu eram specialist în aparate de măsură pentru foraj şi eram convocat la Ministerul Petrolului, care este în Piaţa Amzei. Mă mai duceam pe la el, mai stăteam de vorbă. Cea mai mare calitate a lui era bunătatea. Eu am asistat la o scenă devastatoare. Eram la el acasă şi a venit un prieten. Şi a scos nişte monede. «De unde le ai? Toată viaţa am încercat să fac rost de astea şi n-am reuşit», a început Nichita. S-a umilit atâta în faţa ăluia, până i le-a dat cadou. Şi a venit un alt prieten. «Nichita, ce-i cu astea? Eu umblu de 20 de ani după ele». Şi i-a făcut cadou lui monedele", spune Mircea Gociman.
"La un moment dat, Cioculescu a publicat un articol scris cu răutate despre Nichita. Şi i-a povestit un prieten lui Nichita. El a zis: «Ei, e supărat şi el, bătrânul». Şi mergea cu un prieten pe Calea Victoriei. Pe partea cealaltă era Cioculescu. Şi Nichita trece drumul, repede, ca şi cum ar fi vrut să-i dea un pumn. Ce-au vorbit nu se ştie. Important e că Cioculescu i-a întins mâna şi Nichita i-a sărutat-o. Şi-a plecat. Cioculescu a rămas statuie", povesteşte fostul coleg de liceul al poetului.

MITIZAT ÎN TIMPUL VIEŢII
Mircea Gociman ne-a povestit cum într-o zi a mers cu poetul la Uniunea Scriitorilor, de unde avea de luat o sumă de bani. După ce a trecut pe la casierie, cei doi s-au dus în spate, la o terasă, s-au aşezat, iar Nichita a comandat câteva sticle de Pepsi. "În 10 minute, în jurul nostru erau 20 de inşi care stăteau în picioare ca la catedrală. Unul dintre ei s-a aşezat în genunchi, mi-a luat mâna să mi-o sărute şi mi-a zis: «Domnule, dacă Nichita bea Pepsi cu dumneata, trebuie să fii un om foarte important». El încă din timpul vieţii a fost mitizat", povesteşte Mircea Gociman.

"N-a putut să aibă copii, iar pe băiatul meu îl iubea... fabulos", continuă fostul coleg. "Odată, m-am dus la el să-l iau la Ploieşti. Şi l-am luat şi pe băiatul meu. Ne-am dus la Magazinul copiilor şi a început să se joace cu el. În zece minute, a venit directoarea. Ce jucării au scos ăia! La sfârşit, am oprit o barcă şi încă ceva. Barca o are şi acuma. Şi am venit la Ploieşti şi am trecut întâi pe la mine. Eu m-am dus să vorbesc cu soţia mea şi ei au dispărut. Se duseseră în baie, umpluseră cada cu apă şi se jucau cu barca. Îi plăceau extraordinar de mult copiii." "După aceasta, băiatul meu m-a întrebat: «De ce Nichita scrie versuri şi nu scrie poezii?». Şi i-am spus lui Nichita: «Băi, Nini, uite ce m-a întrebat ăla micu': că de ce scrii versuri şi nu scrii poezii?». N-a spus nimic, dar după câteva luni a apărut un calendar cu poezii pentru copii despre fiecare lună a anului", spune Gociman.

CIOBUL DIN CAP
De-a lungul timpului, Mircea Gociman a strâns fotografii, documente şi diverse mărturii legate de prietenul său Nichita Stănescu. Într-una din înregistrări, Tatiana Stănescu, mama poetului, îşi amintea: "Nini era la şcoală şi un băiat de la etaj a aruncat cu o sticlă de bere şi i s-a spart în cap. Domnul Dumitrescu era secretar şi mi-a dat telefon să-mi spună că Nini are capul spart şi e la spital. Era doctorul Păsculescu, care i-a scos cioburile, i-a pus copci şi i-a trecut. Şi a făcut armata. A venit de la armată: «Mamă, mă doare, mă doare aici rău». I-am zis: «Să mergem la un medic, dar să te spăl întâi pe cap». Şi când l-am spălat pe cap, nu ştiu cum am apăsat, a ţipat el tare şi i-a ieşit un ciob. După atâţia ani de zile!".

POETUL, UN "CĂRLIG POLITIC"
Fostul coleg de liceu şi prieten al poetului ne-a spus că Fundaţia "Nichita Stănescu" a fost înfiinţată în 1990. Înainte de 1990, nici nu se putea pune problema pentru aşa ceva. Până şi expoziţia "Nichita Stănescu", organizată prin 1985, a primit aprobare de funcţionare ca "expoziţie provizorie". După 1990, spune Gociman, "Nichita Stănescu era un mare cârlig politic. Şi au început să-mi bage tot felul de... că domnul Iliescu a trimis flori la Ploieşti pentru doamna Stănescu. Păi, de ce a trimis flori la Ploieşti? Am zis eu. Doamna Stănescu locuieşte în Bucureşti. Şi multe lucruri de genul ăsta care mie nu mi-au plăcut. Şi eu am făcut un pas înapoi. Am reuşit să facem câte ceva: am făcut o statuie la Bucureşti, în faţa Uniunii Scriitorilor". "Nu aveam sediu. Eu personal m-am dus la ministrul Culturii, Andrei Pleşu, pe care-l cunoşteam prin Nichita. A pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe prefect. Nu ne-a dat nimic. L-am rugat pe Caramitru, pe care, tot aşa, îl cunoşteam. Am vorbit cu Petre Roman. Nu ne-au dat. Cum îşi putea permite prefectul să facă asta? Doar având pe cineva în spate. Am fost preşedintele fundaţiei 20 de ani, iar anul acesta am predat-o Liceului «Caragiale», pentru că am nişte probleme cu sănătatea", spune Gociman despre greutăţile întâmpinate de fundaţie.

Foştii colegi şi prieteni se întâlnesc la casa natală a poetului o dată la trei luni. "De vreo trei ani, având în vedere vârsta şi situaţia, am renunţat la întâlnirea din luna ianuarie. Vin cam între 15 şi 20 de persoane. Stăm de vorbă, ne mai aducem aminte de liceu, mai comentăm", spune Mircea Gociman. "Cel mai bun prieten din Ploieşti", cum îl numea Nichita, e dezamăgit de dezinteresul ploieştenilor pentru memoria poetului. "Rar intră lume pe acolo. Iar durerea mea cea mare este aceasta: n-ar trebui să existe clasă de liceu în Ploieşti pe care profesorii de română să nu o ducă măcar o dată la casa Nichita Stănescu. Dacă analizezi numărul de bilete pe o lună, te îngrozeşti."

"Odată, m-am dus la el să-l iau la Ploieşti. Şi l-am luat şi pe băiatul meu. Ne-am dus la Magazinul copiilor şi a început să se joace cu el. În zece minute, a venit directoarea. Ce jucării au scos ăia! La sfârşit, am oprit o barcă şi încă ceva. Barca o are şi acuma. Şi am venit la Ploieşti şi am trecut întâi pe la mine. Eu m-am dus să vorbesc cu soţia mea şi ei au dispărut. Se duseseră în baie, umpluseră cada cu apă şi se jucau cu barca. Îi plăceau extraordinar de mult copiii."

"El era portar şi, la un moment dat, el mi-a apărat mie un 11 metri şi echipa mea a pierdut. Eu eram foarte supărat şi el s-a oferit să mă conducă acasă. Ce vreau să spun cu asta: el avea un suflet deosebit, a fost crescut într-o familie caldă şi generozitatea era lucrul lui primordial."
Mircea Gociman - prieten din Ploieşti