Poetul, îngropat de liceul-cimitir al tinereţii sale

În cinstea ilustrului concetăţean, în 1967, băcăuanii au dat numele de George Bacovia liceului pe care, cândva, acesta l-a urmat. Însă s-au răzgândit după 30 de ani şi l-au dat jos pe Bacovia de pe frontispiciu, revenind la numele de Ferdinand, purtat de instituţie în vremea când poetul era elev. Astăzi, de trecerea lui Bacovia prin liceu mai amintesc doar un amfiteatru şi o statuie ce şade tristă într-un tufiş.

Schimbarea numelui liceului din Bacovia în Ferdinand, în 1997, s-a făcut în numele istoriei - "veche şi foarte importantă" - lăcaşului, ne-a explicat Violeta Ursinschi, profesor de limba română şi responsabil de comunicare al instituţiei. Ca o compensaţie pentru faptul că s-a decis revenirea la vechea denumire de Ferdinand, amfiteatrul - "inima liceului, locul în care au loc cele mai importante evenimente" - a fost botezat George Bacovia, a adăugat profesoara.

"Motivul este politic. Era acolo un grup, să-i zic aşa, regalist. Oamenii aceştia voiau să reia denumirile vechi în mai multe locuri, dacă s-ar fi putut. Acel grup a făcut o anume presiune. Îmi aduc aminte că pe atunci lucram la Deşteptarea şi am încercat să combatem această ruptură, pentru că se făcea un pas înapoi, în acord cu un element din trecut, valoros pentru generaţia profesorului Al. Piru, a profesorului Rotaru, cei care erau familiarizaţi cu denumirea de «Ferdinand«", ne-a spus însă profesorul Constantin Călin. Deşi consiliul profesoral nu l-a mai plăcut, Bacovia rămâne poetul preferat al elevilor.

"Nu pentru că este din Bacău. Noi evităm în general să prezentăm poetul din perspectiva biografiei. Prezentăm curentul şi mai puţin date biografice, doar strictul necesar. Însă culmea, când sunt întrebaţi de ce le place, elevii răspund «pentru că este uşor». Este uşor de învăţat, este uşor de reţinut, este uşor să înţelegi simbolismul", spune profesoara Violeta Ursinschi.

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA
Bacovia nu a fost dat jos numai de pe frontispiciul clădirii, ci şi de pe pereţi. Există în liceu un panou cu Regele Ferdinand I, tablouri cu Eminescu, Creangă şi cu alţi literaţi de seamă ai neamului românesc, însă nici urmă de poetul din Bacău.

"Avem şi un panou cu Bacovia şi un bust de bronz", ne explică Ursinschi. Însă sunt depozitate la internatul instituţiei. S-au făcut renovări în liceu şi "zestrea" a fost pusă la păstrare. Anul trecut, când s-a terminat cu renovarea şi a început "replantarea" tablourilor pe pereţi, s-a nimerit să vină 15 septembrie. Şi poetul n-a mai fost repus în drepturi din lipsă de timp: au avut loc diverse activităţi, teze, examene. Oricum bustul de bronz al poetului trebuie restaurat. Însă mai există un bust al său în grădina liceului.

La umbra unui stejar secular, plantat la 1918, un Bacovia din piatră gri se iţeşte dintr-un boschet de gard viu, cam cât el de înalt. Parcă încearcă să se ascundă de bustul Regelui Ferdinand, care stă mândru şi solitar alături. N-ar fi de mirare, dacă ţinem cont că, în timpul vieţii, poetul s-a făcut nevăzut de la o întâlnire la care trebuia prezentat capetelor încoronate ale vremii. Din timiditate, a explicat el ulterior.

"PROFESORI PEDANŢI ŞI EXAMENE GRELE"
Însă, la urma urmei, ce atâta Bacovia la liceul din Bacău?! N-a fost unul dintre elevii străluciţi, ba din contră. Şi nici n-a iubit acest lăcaş şi pe dascălii dintrânsul. Ba chiar l-a imortalizat într-o poezie deloc flatantă, scrisă în 1903, în ultimul an de studii, ca răspuns la un chestionar prin care Ministerul Învăţământului voia să se lămurească asupra impactului reformei lui Spiru Haret: "Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele -/ Pedanţi profesori/ Şi examene grele... Şi azi mă-nfiori/ Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele!/ - Liceu, - cimitir/ Cu lungi coridoare -/ Azi nu mai sunt eu/ Şi mintea mă doare.../ Nimic nu mai vreau -/ Liceu, - cimitir/ Cu lungi coridoare.../ - Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele -/ În lume m-ai dat/ În vâltorile grele,/ Atât de blazat.../ Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele!".

"Considera că «învăţământul secundar era plin de balast şi nu urmărea pregătirea tinerilor pentru viaţă, prin aceea că nesocotea practica şi realitatea, ca şi comandamentele ei social-politice». Poezia "Liceu" poate fi socotită un protest, o denunţare a acestei stări de lucruri, sesizată de poet", scria Aghata, soţia lui Bacovia, într-o biografie. Cât adevăr este în poezie?

"Păi profesori pedanţi... Nu ştiu dacă s-a schimbat situaţia prea mult. Coridoare lungi şi reci sunt, poate că nu e neapărat cimitir al tinereţii. Trebuie să vă imaginaţi cum era liceul acesta pe vremea lui Bacovia. Elevii erau supuşi unor umilinţe cumplite, profesorii erau foarte severi", spune Violeta Ursinschi. Pedepsele date în timpul liceului erau foarte aspre, mergând de la stat în genunchi pe coji de nucă până la carceră. Iar în oraş nu aveau voie să iasă decât "uniformizaţi şi însoţiţi".

Totuşi, "învinuirea de pedantism pe care Bacovia o aduce profesorilor pare să se refere la ţinuta, la cunoştinţele şi la metodele pe care aceştia le aplicau", potrivit lucrării lui Constantin Călin, "Dosarul Bacovia - Eseuri despre om şi epocă", volumul I. Printre profesorii de atunci se numărau însă şi Garabet Ibrăileanu, D.D. Pătrăşcanu, Gh. Jovianu, bun prieten al lui Vlahuţă. Dar existau şi profesori intransigenţi, recunoscuţi că mai băteau elevi etc. care dădeau meditaţii, care îşi luau concedii prelungi, mulţi suplinitori.

Cât despre examenele grele, pe atunci, "la cel puţin şase din obiectele de studiu se dădea o teză lunară, una tri sau bisemestrială şi una generală", mai notează Călin, un om care a reconstituit viaţa poetului din documente de arhivă.