Vandalii de la Primăria Capitalei

Era în plină vară, mai exact la 22 iulie 1920, când comisia de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, de pe lângă Primăria Capitalei, abia înfiinţată, a debutat cu scandal: a tăiat plopii din preajma statuii lui Mihai Viteazu de la Universitate, chelind spaţiul din jurul monumentului.

Sâmbătă 24 iulie, ziarul România nouă atacă neghiobia Primăriei printr-un articol fulminant semnat de Ion Minulescu: "Vandalisme oficiale: Primăria Capitalei taie cei patru plopi de la statuia lui Mihai Viteazu", articol ce avea să intre într-o cărticică, "Bucureştiul tinereţii mele...", care adună câteva dintre articolele jurnalistului Minulescu.

"Gestul comisiei acesteia ..., scria Minulescu, constituie un adevărat act de vandalism, dacă nu chiar o profanare. El nu poate fi motivat cu nimica decât cu completa lipsă de pregătire culturală a membrilor ce o compun şi care, în lipsă de altă activitate, care să poată cadra cu natura însărcinării ce le-a fost dată, pentru a-şi putea motiva diurnele primite, se exercită la acest sport nefericit, de a despuia Bucureştii atât de podoabele lui naturale, cât şi de amintirea solicitudinilor şi preocupărilor de frumos ale edililor din trecut, care, desigur, aveau şi alt creier şi alt suflet decât cei din momentul de faţă...".


POLITICĂ DE PARTID
Atitudinea lui Minulescu părea singulară, de vreme ce poetul scria la un moment dat: "În altă ţară gestul Primăriei Capitalei ar fi produs, desigur, protestări mai puţin platonice decât cele de la noi. În România, însă, unde politica de partid este prima şi unica preocupare a cetăţeanului, Bucureştii pot fi chiar distruşi până în temelii, «partidul nostru» să rămână în picioare". Nu vedem nici un motiv pentru care raţionamentul scriitorului n-ar fi valabil şi azi, după aproape 90 de ani: "oraşul aparţine tuturor cetăţenilor şi modificările ce trebuie să i se aducă... nu pot fi lăsate la simpla apreciere a unor oameni care pot avea alte merite în viaţă, dar în materie de artă şi frumos nu se pricep nici cât negrul sub unghie".


CONFIRMAT DE OPRESCU
Mai greu de crezut azi că patru plopi tăiaţi oriunde în Bucureşti, din diferite pricini, pot stârni cuiva o ripostă atât de vehementă. Mai mult, unuia dintre autorii proiectului noii legi a circulaţiei îi trecuse prin cap să se taie copacii de pe marginea şoselelor ca să se micşoreze numărul accidentelor. Adică, să nu mai ai în ce intra dacă scapi maşina pe mirişte.

Idioţenia nu e nouă. Pe vremea lui Ceauşescu, un prim-secretar de undeva de prin sudul ţării tăiase plopii de pe marginea şoselei, raportând cu mândrie iniţiativa. Pământul era ca în palmă. "Fantezia întunecată" a activistului lăsase şoseaua netedă, astfel că prima ninsoare serioasă acoperise şanţurile şi nici dracu nu mai ştia care era drumul.

Enervarea lui Minulescu pentru patru plopi poate părea hazlie astăzi, când, o spunea Sorin Oprescu, primarul general al Bucureştiului, că s-au băgat până acum în "reabilitarea" Centrului istoric al Capitalei peste 41 de milioane de euro, dolari sau ce altceva or mai fi fost în cei aproape 20 de ani de "salvare" a zonei istorice, pentru ca el să arate mai rău ca oricând în istoria sa.
STR. COVACI NR. 15
Ion Minulescu s-a născut chiar în centrul istoric al Bucureştilor, din a cărui "salvare", după 1989, s-au îmbogăţit o sumedenie de inşi. S-a născut în noaptea de 6 ianuarie 1881, pe Strada Covaci, la numărul 15, într-una din casele pe care le cumpărase tatăl său, Tudor Minulescu, negustor cu stare, "care se trăgea din viţa lui Tudor Vladimirescu", mărturisire făcută de soţia poetului, Claudia Millian, în volumul dedicat lui Ion Minulescu.

S-a născut deci pe una din străzile celebre din preajma Lipscanilor. Pe atunci, la intersecţia cu Şelari, exista o bijuterie de parc, amenajat de peisagişti italieni, şi restaurantul celebru "La o idée", al lui Iordache Ionescu, despre care se spune că ar fi inventat mititeii. Lipscanii, Şelarii, Smârdanul, Gabroveniul şi celelalte erau pline de viaţă, lume multă, negustorie, cârciumi, cafenele... Pe Covaci, vizavi de casa lui Tudor Minulescu, parter şi două etaje, azi în reconstrucţie, cu termopane şi linii adecvate timpului, având probabil o cu totul altă destinaţie decât cea de locuinţe, se afla redacţia ziarului Timpul, la care, exact în anul naşterii lui Minulescu, lucra Eminescu (1880-1881). Casa e o dărăpănătură, pe care mai bine se ţine doar o plăcuţă memorială îmbâcsită.


RIDICOL CA O BALIGĂ USCATĂ
Pe Covaci, nimeni nu ştie ceva despre Minulescu.
Nişte doamne dintr-o Consignaţie îi citiseră acum vreo 30 de ani romanţele, una îşi mai amintea, din Mateiu Caragiale, de faimosul birt de pe Covaci, unde se întâlneau Craii... Claudia Millian scrie în memoriile sale că Minulescu "se simţea sufocat" în Bucureşti, "îl iubea pentru ceea ce ar fi putut deveni, îl detesta pentru ceea ce era".

Şi reda un fragment dintr-un capitol al volumului "Roşu, Galben şi Albastru", roman foarte bine primit la 1924, dar niciodată retipărit după al doilea război, unde am citit următoarele: "Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată de la Tei, Colentina, Floreasca, Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice... Ca să poată trăi, oraşele, ca şi oamenii, au nevoie de un anume organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier şi tot ceea ce un doctor ar putea spune mai complet decât mine. Bucureştii n-au nimic din toate acestea".
CA ŞI AZI, SE TOCAU BANII
Starea centrului istoric de azi îi confirmă şi pe poetul Minulescu, şi pe primarul Oprescu. S-au mâncat banii din diverse interese, atunci şi acum. Ţine de genă, de mo­ravurile "care s-au stricat de când a început să se înmul­ţească populaţia Bucureştilor, adică de pe la 1700 şi ce­va" Lipscanii, Gabrovenii au fost săpate până la zidurile vechilor pivniţe şi au rămas şantier. Şanţuri uriaşe, haznale,  focare de infecţie. Şi mai rău. Peste gropile insalubre, proprietarii de cafenele, ca să nu le moară de tot afacerile, au tras poduri de scânduri şi peste ele moche­te, unde au instalat măsuţe, umbreluţe... Nu ne-am întors, cum s-ar crede, la vremea Podului Mogoşoaiei, deşi... Fosta Cale fusese pavată cu trunchiuri de copaci, era tehnologia timpului, dar nu acoperea mizeria.

Dacă tăierea a patru plopi i-au produs furia lui Minu­lescu, ce stare ar fi trăit poetul Romanţelor dacă ar fi locuit acum pe Covaci sau ar fi fost martor la ultimele inundaţii din Bucureşti, pe străzile fără canalizare, rămase ca acum un secol? Solidar cu oraşul natal, jurna­listul Minulescu nu se dădea în vânt după Capitală. Are argumentele pe care le-a invoca orice om de bun-simţ şi azi, discutând în termenii timpului: "străzile au pavajul pestriţ şi niciodată complet. Plăcile de bazalt ale tro­tuarelor sunt mobile ca nişte clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi şi canalele împuţite...".


CALEA VICTORIEI
Îl emoţiona Calea Victoriei, cu "fosforescenţa unică a femeilor ei", dar îl scandalizau "infamiile" de genul celei de la statuia lui Mihai Viteazu.

Minulescu nu ura oraşul ci administrarea sa. "Locurile virane nu-şi au niciodată în regulă actele stării civile, citim în «Roşu, Galben şi Albastru», iar clădirile din epoca troglodită îşi prelungesc provizoratul la infinit cu certificatul de sănătate edilitară liberat chiar de domnul primar, care mai este în acelaşi timp şi corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în zece, 20 de consilii de administraţie şi multi-multi-multi milionar. Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân". Asta la 1924. Dacă are vreo importanţă, putem spune că primar era I. Costinescu (1923-1926), care într-adevăr avea să devină ministru al Industriei şi Comerţului. Primarul din anul când se tăiaseră plopii era Gh. Gheorghian, care avea totuşi meritul că aprobase înfiinţarea primului muzeu al Capitalei, Muzeul Comunal Bucureşti.