Transhumanţa oalelor cu sarmale

Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Se cobor la vale/ Oale cu sarmale... O variantă modernă a Mioriţei, care arată că, în tot ceea ce fac, românii trăiesc după modelul transhumanţei.

La români, mâncarea, abia trasă de pe foc, are... viaţa ei. (Ca şi cărţile din celebra cugetare.) Călătoreşte în lung şi-n lat. Cu avionul, deasupra norilor, pe şosea, în maşini cu zeci de mii de kilometri la bord sau pe şine. Înghiontită de colo-colo, i se aruncă priviri piezişe. Dar unde să-şi găsească locul?

BUCATE PE ŞINE...
De săptămâni bune, Dan nu pierde întâlnirea cu acceleratul de Focşani. La fel de perseverent precum un jucător înrăit la Loto, cu rucsacul gol în spate ia metroul de la Dristor şi până la Gara de Nord (cinci staţii, fără să schimbe, norocul lui!). Când se anunţă intrarea trenului în gară, se aşază cuminte lângă locomotivă şi aşteaptă să fie strigat. Nu se dau bani sau cine ştie ce ajutoare. Nici măcar nu bate vânt de alegeri. Se împart pachetele de la părinţi sau rude.

El primeşte casolete cu mâncare. Fasole cu afumătură într-o cutie de îngheţată de fructe de pădure (maică-sa se gândeşte mai mult la treaba practică şi mai puţin la aspectul "vaselor" cu mâncare), varză cu carne în altă caserolă de îngheţată, de această dată de vanilie. Ce stranie combinaţie! Icre făcute în casă în cutiuţă de iaurt la 150 de grame, ciorbă de pui într-un borcan măricel de murături, închis cu un capac (iar ca măsură de siguranţă, să ţină şi să nu se strice, e învelit în hârtie de ziar şi apoi în două-trei pungi, ca să nu curgă). Nişte cârnaţi afumaţi şi niţică brânză de casă. O prăjitură cu gem (să-i ajungă mai mult), pusă rânduri-rânduri pe o bucată de carton învelit în folie de aluminium.

Vasele din punga de rafie intră unul câte unul în rucsac, aşa că nimeni nu are cum să ghicească că Dan, studentul în anul I de la particulară, mănâncă "la pachet". Vorba vine... După cum mărturiseşte chiar el, mâncarea o ia mai mult de gura maică-sii. Face şi ea ce poate. Două zile găteşte, iar apoi stă cu grijă până pune bărbat-su bagajul la mecanic. 20 de lei şi gata. Mai ascunde câteva bancnote şi pentru băiat: să-şi cumpere cărţi. De unde să ştie că mâncarea ei este lăsată la mila colegilor din apartamentul închiriat cu 300 de euro pe lună, iar banii se duc pe fast-food şi bere (că doar n-o să mănânce din cutie, ca toţi provincialii care stau la internat!) - mai multă bere decât fast-food, fie vorba între noi. Iar în loc de cărţi arde ţigară de la ţigară. E trendy!

Efemera existenţă a bucatelor "de-acasă" e importantă, pare-se, mai mult pentru expeditor decât pentru destinatar.

BUCATE PE ŞOSEA...
Când te sui în microbuz nu ai nici un dubiu. Vei călători până în Bucureşti printre oale, sticle şi cutii cu mâncare. Doamna din faţă, cu o căciulă din blană neagră şi având ca accesoriu o lăbuţă cu tot cu gheruţe, ţine la picioare, de parcă ar fi moaştele unui sfânt făcător de minuni, o plasă de rafie. Când o deschide (pentru a-şi scoate ziarul, hârtia igiencă pe post de batistă sau telefonul mobil, pentru a-şi suna băiatul, "strigându-i" prin ce oraş, sat sau văgăună a trecut, cât de prost conduce şoferul sau să-i amintească pentru a zecea oară să fie punctual la autogară), din ea răzbat mirosuri grele de sarmale.

Nu ştiu care sunt talentele culinare ale doamnei cu căciulă, fiu şi plasă, dar sigur nu se pricepe să le ambaleze. De pe fund începe să se prelingă, în fir subţire (cam cum se pune uleiul în maioneză, ca să nu se taie), o zeamă unsuroasă. Impregnată pe talpa pantofilor ghinionişti va ajunge la metrou sau în apartamentul de bloc.




În stânga ei stau o bunică şi un băieţel de vreo şase ani. Merg în vizită la rude, cu tot cu vreo două plase mari şi un rucsăcel cu jucării pentru ăla micu'. Copilul cere salam (adică parizer), apoi desface, jumătate în poală, o pungă de pufuleţi cu brânză. Pufuleţii împrăştie miros divin de... şosete intrate în grevă. Pe un alt scaun, mai în faţă, o bătrânică prietenoasă duce o găleată acoperită la gură cu tifon. Nici nu trebuie să faci îndelungi cercetări ca să-i dibuieşti conţinutul.

Miroase de la o poştă a stână sau a brânză, după cum preferaţi. Brânza şi laptele le dă "cu abonament" unor cucoane din Bucureşti. Mă întreabă dacă vreau să gust o bucăţică. Refuz cu îndârjire. Nu vreau să stârnesc invidii...

BUCATE ÎN AER...
Aeroportul Băneasa, 7:00 dimineaţa. În faţa ghişeului de check-in stăteau la coadă cinci persoane, târând după ele toate cele necesare unei călătorii cu avionul. Sacoşe pentru bagajul de mână, genţi de voiaj înfăşurate în folie de parcă ascundeau comoara pierdută a lui Decebal.

Doamna care preluase iniţiativa, mică, îndesată, cu fular şi mănuşi croşetate, încingea atmosfera. "Bagajul de mână să nu aibe mai mult de şapte kile! L-aţi cântărit? Eu l-am pus pe bărbat'-meu. Dar sticle cu apă aveţi? Că nu vă lasă! Eu mă duc la fii-mea", se adresează ea unui cuplu trecut de prima tinereţe. Ea - vorbăreaţă foc, el - genul tăcut, ţinut sub papuc de nevastă.

"Are o casă aşa de frumoasă! Am văzut-o în poze. Şi un dulap în cameră, din perete în perete. Bărbat-su e spaniol şi îi face toate poftele. Nici nu putea să nimerească mai bine. Îi duc mâncare făcută de mine. Nişte sarmale, un pic de tobă, lebăr şi nişte gogonele din alea tari ca piatra, că tare îi plac. Am şi o sticlă de palincă petru Carlo, c'-aşa îl cheamă pe generi-miu!"

În timpul acesta, se fac mişcări de trupe. Un "el" şi o "ea", genul tarabă de Europa. "Auzi, cică nu ne lasă fără bagaje de mână de şapte kile. Ascultă-mă pe mine şi nu te mai contrazice degeaba! Scoate caşcavalul, salamul şi brânza şi bagă-le în geantă. Îndeasă-le bine!"

Avionul are întârzire o oră. Aşteptăm la poarta de îmbarcare. Doamna cu fiica în Spania descrie deja garderoba, bucătăria şi fişa medicală a norocoasei sale progenituri. Ştim exact ce ascunde bagajul din cală (sarmalele rulate în foaie de viţă, pastrama de oaie afumată, caşul sărat, poalele-n brâu, sticla cu palincă - dă Doamne să nu stea toate astea lângă bagajul meu!).

În avion, altă familie. El - mare cât două scaune, ea - pe jumătate. La gât şi la mâini, zeci de grame de aur. Parcă ar fi plecat cu toată vitrina unei giuvaergii după ei. Bărbatul se duce "cu afaceri" în Spania şi are bani mulţi, cât să dea şi la duşmani. Vorba cântecului. Mănâncă o bucată de carne cu usturoi, pusă între două felii de pâine tăiate la drujbă. Un elegant sandviş.

Mirosul e puternic şi deloc ademenitor. Un domn mai sensibil îl roagă să mănânce când coboară din avion. Cu aplomb, i se răspunde că a plătit biletul şi poate să facă ce vrea! Să coboare, dacă nu-i convine! Stewardesa nu intervine. Ştie ea ce ştie... După masă, bătrânul adoarme, sforăind şi horcăind din toţi plămânii. Avionul se pregăteşte să aterizeze. Suntem deasupra unui plafon de nori. Bărbatul se uită siderat pe geam: "Ia uite, nevastă, ce de zăpadă!". Degeaba i se spune că are în faţă doar nori. Zăpadă a spus? Zăpadă este! Ce te făceai dacă îşi închipuia că zboară printre cârnaţi, caltaboşi şi hălci de carne?