Singurătatea tulnicului

Astă vară pe Calea Victoriei am văzut trecând un băiat cu un tulnic. Mergea firesc, deloc stânjenit de privirile întrebătoare, demn, cu un aer de superioritate chiar, îmbrăcat cu o cămaşa albă, cu însemne discrete cusute cu aţă neagră acolo unde pânza neîncepută fusese tăiată spre a deveni veşmânt.

Purta tulnicul pe umăr ca pe un trofeu, uşor ostentativ, ne făcea o favoare că ni-l adusese, îl plimbase o noapte întreagă cu trenul, pentru ca noi să îl putem vedea în plină amiază cum îşi face loc pe trotuar, oglindindu-se ba în ochii miraţi ai trecătorilor, ba în vitrinele vanitoase şi arogante ale magazinelor de lux de pe Calea Victoriei.

Era apăsător de cald, iar tulnicul plutea tăcut deasupra noastră, între asfaltul mişcător şi arşiţa încremenită, nelăsând loc de nici o poveste. Credeam că nu fusese niciodată mai singur, însă aveam să aflu ce înseamnă cu adevărat singurătatea unui tulnic câteva luni mai târziu, când l-am ascultat pentru prima oară acasă la el, în Apuseni.

Pe băiat îl cheamă Răzvan Roşu şi este în clasa a XII-a. La 17 ani a scris o carte despre străbunicul lui, Picu Condrii, cel care s-a luptat cu ursul, a iubit toate femeile frumoase, a făcut legea munţilor, s-a mutat la şes, a fost ucis de prietenul lui. "Povestea unui munte prăvălit în câmpie." Răzvan s-a născut la Marna, într-o colonie de moţi strămutaţi din Apuseni prin anii '20 din cauza sărăciei. Viaţa grea din Mărişel îi obligase să-şi lase pustii casele şi să coboare la câmpie. La munte nu se făcea aproape nimic, doar ovăz, secară, pe-alocuri porumb, arareori cartofi, însă locul era mai frumos ca nicăieri pe pământ, iar ei, oameni mândri, liberi şi neînfricaţi, nu l-au putut uita vreodată. L-au transmis prin poveste, prin gând, prin bătăile inimii copiilor lor.

Am rătăcit drumul şi am ajuns în Mărişel noaptea, trecând peste culmea de la Fântânele. A venit şi Răzvan a doua zi. Fără călăuză eşti pierdut, satul e risipit pe o suprafaţă uriaşă şi nu respectă nici o regulă de întemeiere. Locul sălbatic urcă şi coboară jumătate ascuns în ceaţă, jumătate luminat tainic de după nor. Aici, la poarta Ţării Moţilor, timpul pare încremenit, luna a uitat de ea şi se-arată goală, aproape rotundă, în plină zi, caii lăsaţi liberi apar de unde te aştepţi mai puţin, la fel apele înguste şi repezi cu mori de lemn şi vâltori. Oameni vezi rar, aproape deloc. Aflu că întemeietorul a fost un cioban, Mariş. Ştiu că în vechime existau reguli stricte de întemeiere a satului. Printr-un ritual complicat se alegea locul cel bun, marcat ulterior printr-un ţăruş, considerat stâlp sacru, un axis mundi în jurul căruia avea să se formeze o lume nouă. Apoi se stabilea hotarul prin ocolirea locului călare sau pe jos, după care se înconjura cu o brazdă de plug investită cu valenţe apotropaice pentru a-l "închide". Întemeietorul avea grijă în primul rând ca pământul să fie roditor, pentru că o eventuală sărăcie a obştii i-ar fi putut aduce blesteme grele din neam în neam. Doar apropierea de locul numit Împărăţia lui Zamolxe ar putea explica alegerea ciobanului Mariş şi a celorlalţi întemeietori care i-au urmat: Stan, Roşu, Indrei, Macarie Rus, Costea... Stăneşti, Roşeşti Indreşti, Macareşti Ruseşti, Costeşti sunt cătune izolate, de munte, numite local crânguri. Toate poartă numele şi gândul de-nceput al Întemeietorului. Dintotdeauna, peste tot în lume, muntele a fost considerat simbolul verticalităţii sacralizate prin care transcendentul putea acţiona asupra imanentului, locaş al feluritelor ierofanii a cărui urcare anevoioasă şi plină de primejdii era privită ca drum iniţiatic, constituind baza riturilor de ascensiune. Privită astfel, stabilirea hotarului pe culmile austere ale Apusenilor putea fi pe deplin înţeleasă.

Glasul
Peste tot ne-a dus Răzvan, de la casa lui badea Nicolae a Petrii Curtii la cioplitorul Alexandru a lu' Goia, de la lelea Mărie a Mâţeştilor la lelea Floare a Buhii... Tulnicul îl avea cu el şi îl purta pe umăr ca pe un trofeu. Dar tulnicul părea trist şi singur, cu toate că îi făcuse o favoare, îl plimbase ore-n şir până aici, iar acum se putea regăsi oglindit ba în ochiul vâltorii din crângul Ruseşti, ba în geamul lui badea Mariş Niculae a Habii, sprijinit de peretele alb. Era frig pe vârful dealului din spatele casei lui badea Mariş, iar tulnicul plutea tăcut deasupra noastră, între iarba amară şi gerul uscat, pregătit să-şi spună povestea.

Cu mişcări lente ca-ntr-un descântec străvechi, Răzvan a turnat mai întâi apă în tulnic, apoi l-a ridicat uşor, l-a lipit de buze şi înălţându-l tot mai sus, către cer, a suflat în el. Atunci i-am auzit pentru prima dată glasul. Vaiet prelung venit din pământ şi înălţat la văzduh, trecut prin trup de brad despicat în două, brad crescut singur pe "vârf înalt, fără să fi auzit apă curgătoare", brad care preschimbat acum în tulnic nu poate cânta fără ca apa să curgă prin el, iar odată supus ritualului de purificare descătuşează un sunet nepământean, de dincolo de viaţă şi moarte, de dincolo de timp şi dor. Sunetul singurătăţii. Am aşteptat în zadar să i se răspundă. Au urmat semnale de război, de mers la clacă, de chemare, de întâlnire. Tulburătorul cântec s-a pierdut departe, în munţi, fără de răspuns. A trecut un timp, dar eu continuam să aştept, cu auzul încordat la maximum, atentă la fiecare ecou, mai aproape de cer decât de mine. Mi se făcuse şi mai frig când sunetul strident al telefonului m-a trezit. Din Bucureşti, de pe Calea Victoriei, un prieten încerca să îmi spună ceva, fără să ştie nimic despre mine şi nici despre singurătatea tulnicului...