Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îl celebrăm astăzi prin 5 ferestre deschise spre fibra intimă a omului, filosofului și bărbatului (îndrăgostit la 70 de ani de o femeie de 35) Emil Cioran. Îndrumător în acest univers biografic captivant ne este criticul și istoricul literar Paul Cernat, profesor la Facultatea de Litere din București.
1. Scrisul, ca terapie
Prima ocheadă: „El va miza pe stările negative (cum ar fi tristețea, nostalgia - lipsite acum de farmecul lor poetico-romantic -, vehemența, plictisul etc.), de altfel inconturnabile, fiindcă reprezintă constante ale propriului său temperament, pentru a surprinde sinceritatea strigătului de durere pe care îl scoate eul torturat de angoase intolerabile. Nu putem fi autentici decât prin acest strigăt de suferință, pare să spună Cioran. Ceea ce a gândit ori a scris el este în asemenea măsură legat de aceste stări, încât absența lor este un lucru de neconceput: «Nu sunt întotdeauna trist, deci nu gândesc întotdeauna» (Précis de decomposition/Tratat de descompunere). Iar în Caiete (Cahiers) afirmă: «Dacă izvorul tristeții și al violenței va seca în mine, voi renunța la scris pentru totdeauna». Deși Cioran spune în repetate rânduri că scrisul este pentru el o terapeutică, se poate bănui că în realitate este vorba de ceva mai mult. A da expresie suferinței înseamnă a te elibera de aceasta prin creație, dar în aceeași măsură a o asuma până la ultimele consecințe, căci tot Cioran afirmă că nu se poate lipsi de propriile dureri, anxietăți ori accese de plictis, violență etc. «Gânditorul de ocazie», cum se pretinde a fi, pare solidar cu individul chinuit de toate relele de pe lume, asupra cărora se apleacă pentru a arăta cât de mizerabilă este condiția umană; meditând însă la toate neajunsurile, el devine, pe neștiute, gânditor de meserie. «Nu sunt fericit decât atunci când am găsit o formulă», spune Cioran tot în Cahiers, lăsând parcă să se înțeleagă că ceea ce contează este tocmai literatura. Dar nu literatura pur și simplu, cea gândită și scrisă în liniștea bibliotecii și în spiritul tradiției”.
2. Aforismele-insomnii
A doua ocheadă: „Oricât ar părea de straniu, Cioran nu este continuatorul nimănui, nici al lui Nietzsche, nici al moraliștilor francezi, chiar dacă literatura sa poate fi raportată la operele acestora. El a ales de la bun început calea scrisului tocmai pentru a găsi un sens insomniilor și disperărilor care, începând cu vârsta adolescenței, l-au urmărit fără încetare. Pentru el, suferința are un sens doar în măsura în care fraza impecabilă ce o exprimă este nu atât un mijloc de a o diminua, cât o modalitate de a fi solidar cu ea. Individualitatea operei lui Cioran constă în această adeziune fără echivoc la existența centrifugă, cu asumarea tuturor consecințelor care decurg din această alegere: incomodă, inclasabilă, scandaloasă, literatura sa nu este mai puțin strălucită, captivantă și seducătoare. Pariul pe care Cioran l-a câștigat este, fără îndoială, unul cu sine; adevărata miză a fost pentru el supraviețuirea, pentru care a optat dând un sens cultural insomniilor, disperării, plictisului și urii de sine, adică transformând toate aceste stări în enunțuri - aforisme, fragmente, texte întrerupte - care să-l absolve de povara lor”.
3. Când dragostea-ți dă peste nas
Emil Cioran, în 1945: „Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. «Creşteţi şi vă înmulţiţi» - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri”. Acum, Paul Cernat: „Bine, a zis viața, fie ca tine acum. Și după aproape patru decenii îi trimite pe cap dragostea. Eh? El, 70, ea, 35. În 19 iunie 1981, Cioran - ca un adolescent ispitit de Diavol - îi scrie bilețele pe șervețel la o aniversare într-o cafenea”. Femeia care-i furase inima (ori ultimele pulsiuni erotice, disperate) era o nemțoaică, admiratoare a operei acestui gânditor faimos, și se numea Friedgard Thoma. Relația, insinuată inițial prin scrisori, s-a concretizat (în ciuda diferenței uriașe de vârstă dintre cei doi amorezi și a suferinței partenerei lui Cioran, Simone Boue).
De la erotism la sexualitate
Friedgard avea să se confeseze ulterior (a scris chiar și o carte despre amorul cu bătrânelul filosof!): „Nu am dorit să ridic la un nivel sexual relația noastră, dar dacă totuși aceasta s-a întâmplat a fost și fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încât eu am crezut că trebuie să-i vin în întâmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înțeleagă fără echivoc că nu-l mai prețuiam din această pricină; dimpotrivă, eram chiar furioasă că m-a pus în situația de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple… Așa încât a fost minunat că am putut-o cunoaște pe Simone și că fără a-l jigni pe Cioran puteam avea și un motiv de a nu mai continua”.
4. Viață de vis, viață de leneș
Emil Cioran, despre „neajunsul” de a se fi născut: „Am avut, mai mult decât oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost”.
5. Lupta pentru salvarea limbii materne
Fragment din scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica - 1950: „Dragă prietene, Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de alta împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. Nu mă certa pentru că trădând România, încă nu pot și nu vreau să îi dau drumul, ca o adulterină ce devine dependentă de situația ei promiscuă și ambivalentă. Nu m-aș lupta cu atâta îndârjire să rămân credincios trădării mele, dacă nu aș avea senzația că am rămas atât de puțini pe aici și pretutindeni, încât de mine însumi depinde supraviețuirea românismului. Cunoști momentele de sublimă disperare pe care le simte un înecat? Plămânii țipă după aer, apa presează nările, gura și pieptul, tâmplele zvâcnesc, iar mâinile se zbat ca o morișcă în căutarea siguranței plutitoare. Ceea ce trăiesc eu zilnic se aseamănă mult cu un înec, însă un înec lent, cu momente de respiro, scurte, dar suficiente pentru a mă ține în viață, ca o tortură. M-ai acuzat de defetism în țară, te-ai împotrivit ideii mele radicale de pârjol și m-ai renegat când în numele unei onestități și al unei etici draconice am decis că nu pot asista la distrugerea țării orchestrată tocmai de cei ce au fost chemați să o salveze. Sunt blestemat să mor a doua oară tocmai în încercarea de a mă salva de la un martiriu în numele unui ideal găunos, având în plus și regretul ca acum nu am pentru ce să mor. E un eroism tacit și egoist, fără miză. Ostracizat. Nici nu știu dacă cuvintele mele românești, pe care îți mărturisesc că uneori le gândesc în franceză, vor ajunge la tine. Oh, cum înțeleg infailibila speranță umană ce se ridică împotriva evidenței și a legilor hazardului până într-acolo încât încredințează oceanului mesaje în sticle sigilate!”.
Organe sfărâmate, maestru nebun
În finalul vieții, Cioran a reînceput să vorbească românește: „Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun!” „Recita obsesiv aceste versuri ale lui Eminescu. Simone, nevorbitoare de română, nu înțelegea ce spune. Era acolo totul. Ori, poate, nimic. Neantul. Prăpastia. Tâlcul tainic al absurdului lumii. Meister Eckhart și Beckett”, a conchis Paul Cernat.
115 ani s-au împlinit în 8 aprilie 2026 de la nașterea scriitorului Emil Cioran.
„Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei”, Emil Cioran, 1945
„Cioran a ales de la bun început calea scrisului tocmai pentru a găsi un sens insomniilor și disperărilor care, începând cu vârsta adolescenței, l-au urmărit fără încetare”, Paul Cernat, critic literar
„Oricât ar părea de straniu, Cioran nu este continuatorul nimănui, nici al lui Nietzsche, nici al moraliștilor francezi, chiar dacă literatura sa poate fi raportată la operele acestora”, Paul Cernat, critic literar
„Am avut exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac”, Emil Cioran
Citește pe Antena3.ro
