Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
André Gide provine dintr-o familie de intelectuali protestanți: tatăl - jurist (profesor la Facultatea de Drept din Paris), iar un unchi - reputatul economist Charles Gide. Parcurge o adolescență zbuciumată, pe un fond nervos șubred, totul agravat de pierderea tatălui la vârsta de 11 ani, astfel că în instituțiile de învățământ pe care le frecventează va fi sistematic „elevul-problemă”. „Nu face studii universitare, dar domeniile lui de interes sunt multiple: îl pasionează pianul, e preocupat de religie (traversează chiar o criză mistică), citește foarte mult și începe ucenicia scrisului foarte de tânăr, dornic să-și consemneze preaplinul trăirilor, contradicțiile care-l macină și mai ales conștientizarea singularității sale (elemente care îi vor caracteriza întreaga operă)”, notează cercetătoarea Anca-Maria Christodorescu în deschiderea unei minibiografii încadrate în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Etic și estetic
Dar să reanimăm acest destin impresionant: „Mai întâi, ca orice adolescent, André Gide ține un jurnal. Dar îl continuă și ca adult; apoi îl întrerupe o vreme, îl reia, sfârșind prin a-l publica în două reprize (1939 și 1950). Jurnalul constituie - poate - partea cea mai interesantă a creației gidiene și este într-un fel întregit, începând cu 1918, cu o serie de note inspirate din cotidianul scriitorului și intitulate Les Cahiers de la Petite Dame (Caietele Micuței Doamne), luate sistematic - și fără știrea lui Gide - de către o bună prietenă, Maria von Rysselberghe, care i-a stat alături până la sfârșit. În 1891 îi apar două volume: Le Traité du Narcisse (Tratat despre Narcis) și Les Cahiers d’André Walter (Caietele lui André Walter), în care sunt deja prezente două aspecte ale viitoarei creații gidiene: raportul dintre etic și estetic și propensiunea către introspecție. În aceeași perioadă îi întâlnește pe Paul Valéry și pe Mallarmé - contacte memorabile. Primele scrieri nu reușesc să-l consacre, succesul - ca și scandalul - vor veni mai târziu”.
Însurat cu verișoara Madeleine
Un roman simbolic, Le Voyage d’Urien (Călătoria lui Urien) (1893), nedumerește publicul. Explică Anca-Maria Christodorescu: „Autorul descrie trăirile legate de o evanescentă călătorie la Polul Nord: angoasa în fața necunoscutului, dezorientarea produsă de peisajele stranii, culminând cu dezamăgirea ajungerii la țintă, căci polul este un lac încremenit și mort, prins în ghețuri. Singura bucurie efectivă: călătoria însăși, al cărei combustibil fundamental a fost speranța. La atât se reduce și existența noastră. Tonul oscilează între glacial și amar. Gide se afla în această stare de spirit când o călătorie în Africa de Nord, întreprinsă în toamna aceluiași an, îi redă savoarea vieții și legitimitatea fericirii. Întors în Franța (1895), se căsătorește cu Madeleine Rondeaux, o verișoară căreia de mulți ani îi consacra o dragoste profundă, dar sublimată și pentru care va nutri aceleași sentimente toată viața”.
Hedonism în Africa de Nord
Citește pe Antena3.ro
Primele amănunte picante: „O nouă călătorie în Africa (1895) îi va precipita recentul hedonism către dezvăluirea și asumarea homosexualității. Paludes (Mlaștini) (1895), scris la persoana întâi, pornește de la două versuri din Vergiliu, referitoare la un păstor pe nume Titir. Dar nu atât despre păstor e vorba: în subtext avem critica cenaclurilor pariziene pretențios intelectualiste, care mișunau de epigoni parnasieni sau simboliști. Încercând zadarnic să-și explice intențiile apropiaților săi, autorul sfârșește prin a accepta cu resemnare să fie luate drept bune cele pe care i le atribuie ei. Se ajunge la situația absurdă - și din păcate banală pentru orice creator în care ceilalți știu mult mai bine decât tine ce anume ai voit tu să spui. Paludes poate fi socotit un preludiu la cartea-manifest Les Nourritures terrestres (Fructele pământului) (1897), o apologie a neangajării: tinerii trebuie să renunțe la preceptele morale, la normele familiale și la orice fel de convenții, înlocuindu-le cu spontaneitate, disponibilitate și elanul simțurilor. Derutantă (pentru că strigătul din rărunchi: Familles, je vous hais! - Familii, vă urăsc! nu putea fi întâmpinat cu seninătate), cartea va fi mai apoi primită cu entuziasm de tinerii intelectuali”.
Fără constrângeri
Mulți ani mai târziu, în 1970, scriitoarea Marguerite Yourcenar va comenta în legătură cu Les Nourritures terrestres: „Fructele pământului este una dintre cărțile care au tulburat o întreagă generație. Am întâlnit multe persoane, azi în vârstă de cincizeci de ani, care, în tinerețe, au găsit [în ea] o adevărată hrană, mulțumită căreia și sensul, și gustul vieții păreau să se fi schimbat”. „Într-adevăr - aprecia biografa Anca-Maria Christodorescu -, dacă la prima vedere afirmațiile lui Gide (pe alocuri inspirate din Nietzsche) par a face din el purtătorul unui ideal anarhic, cântărind mai bine lucrurile, se poate constata că, în luptă cu balastul de prejudecăți impus de morala vremii, Gide a creat o operă cu profund mesaj umanist. Că i-a fost însă foarte greu să se facă înțeles... e de la sine înțeles. În fapt, autorul nu încetează să se caute, să se cerceteze, iar lucrul acesta devine evident într-o serie de opere viitoare, care pledează alternativ pentru o viață ascetică sau pentru o trăire eliberată de orice constrângeri. În 1902, romanul L’Immoraliste (Imoralistul) pare încă și mai șocant”.
Dincolo și în afară de orice considerent moral
Detaliat: „Personajul principal, Michel, este un intelectual provenit dintr-un mediu foarte strict, cu o morală foarte severă. Descătușarea de principii și tipare provoacă bascularea către cealaltă extremă. Brusc, Michel nu mai trăiește decât pentru plăcerile pe care le poate oferi viața, dincolo și în afară de orice considerent moral. Se înconjoară de indivizi dubioși, pe care-i consideră interesanți, puternici, cu care întreține relații tulburi și asupra cărora înțelege să-și exercite controlul. În schimb își neglijează soția, o făptură delicată, căreia clima din Africa nu-i priește. Michel știe acest lucru, dar nu-i pasă. Ea moare, iar el, deși teoretic o iubise, nu încearcă decât un puternic sentiment de eliberare. E greu să nu faci o apropiere între personajul Michel și autor - la fel au gândit și criticii vremii, iar Gide a protestat că este răstălmăcit. De remarcat că între diferitele opere ale lui Gide - fie că e vorba de romane, eseuri, nuvele sau piese de teatru - există legături atât de puternice, încât ele par mai degrabă a fi capitole diferite ale unei creații unice decât lucrări independente”.
Ars moriendi (Arta de a muri)
Tot aici: „Posedă înlănțuirea, logica și gradația necesare pentru a se articula într-un ansamblu grefat pe biografia scriitorului. Astfel, următorul roman, La Porte étroite (Poarta îngustă) (1909) prezintă din nou un tânăr debusolat care și-a pierdut de timpuriu tatăl, a crescut sub supravegherea atentă - poate apăsătoare - a mamei, s-a îndrăgostit de o verișoară eterată, a cărei profundă religiozitate apare ca o reacție la purtarea scandaloasă a mamei. Toate acestea, inclusiv refuzul verișoarei de a se căsători cu el, sunt trăsături strict biografice - Gide nu inventează nimic, ci pur și simplu își amintește, evocă. Câteva personaje secundare încearcă să complice intriga amoroasă, care brusc se destramă într-o divină renunțare. Verișoara îl adoră, dar cu o dragoste atât de nepământeană, încât se poate dispensa de prezența lui fizică, ceea ce și face. Totul se consumă în plan spiritual, iar moartea ei în final este aproape firească, dacă nu chiar necesară, pentru ca romanul să fie o «ars moriendi». Din nou, criticii au căutat asemănări și «chei», din nou Gide a fost nemulțumit de interpretare”.
Mentor spiritual
Mai mult: „Trebuie precizat că mesajul nu i-a fost înțeles: s-a crezut într-o basculare spectaculoasă de la plăcerile desfrânate (Imoralistul) către ascetismul hiperbolic (Poarta îngustă). În realitate, Gide dezvăluia, cu o sumbră ironie, ravagiile pe care le poate provoca morala puritană și fervoarea religioasă împinse la extrem. «Când voi reuși oare să conving pe cineva că Poarta îngustă este geamănă cu Imoralistul și că ambele subiecte au crescut simultan în mintea mea, excesul fiecăreia dintre ele găsind în excesul celeilalte o îngăduință secretă, așa încât cele două cărți să se poată menține în echilibru?», se întreba Gide în Jurnalul său (1912). Anul 1909 marchează un alt aspect important în activitatea scriitorului: cel de editor, critic și eseist, în cadrul publicației Nouvelle Revue Française, recent înființate și al cărei mentor spiritual va fi. Sortită unui viitor glorios și unei anverguri internaționale, revista își propunea promovarea celor mai semnificativi autori din literatura universală prin recenzii și traduceri (îi vom cita pe Rainer Maria Rilke, Chesterton, Knut Hamsun, Hemingway, Freud, Melville, Ezra Pound, Faulkner - ultimul cu mențiunea că a fost cunoscut mai întâi în Franța și apoi în Statele Unite), în paralel cu revalorizarea moștenirii lăsate de clasicii francezi, prin prisma actualității. Stau mărturie eseul lui Gide Essai sur Montaigne (Eseu despre Montaigne) (1929) și Tableau de la littérature française de Corneille à Chénier (Tablou al literaturii franceze de la Corneille la Chénier) (1939), lucrare prefațată de Gide și realizată cu concursul unor critici și scriitori de seamă, ca Paul Valéry, Julien Benda, Jean Giraudoux, André Malraux, Albert Thibaudet etc.”.
O gafă epocală
Cuprins de admirație față de acești scriitori și de mesajul lor, Gide exclama în 1936: „Ce uluitoare antologie s-ar putea alcătui reunind marile texte din trecut, pentru a sublinia elementul revoluționar pe care îl conțin [...] Din cauza obișnuinței, cele mai necruțătoare arme de care s-au folosit [ei] par tocite. Nu-i mai putem citi bine pe clasici decât ascuțindu-le din nou tăișul” (Jurnal). „Antologia aceasta nu a fost realizată - sesiza Anca-Maria Christodorescu; în schimb, formula editorială a Tabloului literaturii a fost reținută și reluată în 1975, pentru realizarea unui volum dedicat scriitorilor din secolul al XIX-lea. La scurtă vreme după înființare, grupul fondator al revistei se asociază cu Gaston Gallimard. Activitatea lor prestigioasă va traversa deceniile. Se cuvine totuși să menționăm o «gafă» epocală, comisă de însuși Gide, care refuză în 1912 publicarea lui Proust la Gallimard, pe motiv că autorul i se părea cam snob. Să fi fost derutat și de fraza proustiană? Oricum, avea să-și regrete amarnic verdictul. În schimb, pentru alte tinere talente (Aragon, André Breton, Montherlant) a dat dovadă de mai mult fler și de un gust sigur, confirmat până azi”.
Elogiu iubirii (între bărbați)
Cu același interes cu care zăbovea asupra marilor texte din trecut, a găsit întotdeauna răgazul necesar pentru a citi cu atenție operele contemporanilor. Notele lui de lectură se află cuprinse fie în culegerile de eseuri Prétextes (Pretexte), Nouveaux Prétextes (Noi pretexte), Incidences (Incidențe), fie în pasionantul Jurnal, început în 1889 și continuat până către sfârșitul vieții. „Un proces care făcuse vâlvă - cel al unui om acuzat de omor fără prea multe probe, ci numai «din principiu», pentru că era homosexual - îl îndeamnă pe Gide să scrie un rechizitoriu împotriva intoleranței în materie de moravuri. Voltaire redivivus? Compasiune indignată față de acest Calas al vremurilor sale? Prins el însuși în chingile unor pulsiuni ale simțurilor - oscilând între plăcerile solitare și homosexualitate -, Gide nu putea rămâne indiferent la un asemenea subiect. Și astfel ia naștere eseul Corydon, elogiu al iubirii între bărbați, care va stârni scandal. Sfătuit de prietenii speriați, Gide publică mai întâi doar două capitole, nesemnate (1910). Le va completa în 1918, când apare ansamblul, semnat abia în 1924. Desigur că ceea ce-l împinge pe Gide nu este dorința de scandal, ci aspirația către o nemărginită libertate. Mai târziu, în Jurnalul său, va afirma că, dintre cărțile sale, Corydon a adus «cele mai mari foloase pentru propășirea omenirii»”.
Reformator
Dar pe lângă aceste argumente, pe Gide îl interesau mecanismele justiției. Se pare că era fascinat de tribunale și ani de zile s-a zbătut să fie admis ca membru la Curtea cu Juri. „Reușește abia în 1912 și-și va consemna experiența și impresiile în lucrarea calificată de sine însuși drept extraliterară: Souvenirs de la Cour d’Assises (Amintiri de la Curtea cu Juri) (1914). Sunt prezentate cele două tabere: de-o parte învinuiții, ale căror motivații sunt adesea insuficient și rudimentar analizate, pe de alta jurații, de care depinde soarta celor dintâi și pentru care e atât de greu să fie la înălțimea situației. Gide se dovedește plin de compasiune și de scrupule, dornic de adevăr și dreptate, preocupat să nu năpăstuiască pe nimeni. Moralistul și umanistul își spun aici din plin cuvântul. „Cine sunteți voi, să judecați?” revine, obsedantă pentru Gide, întrebarea din Biblie. Concret, observațiile făcute în 1912 de el, în calitate de jurat la Tribunalul din Rouen, au dat la iveală aspecte inadmisibile din procedura juridică, iar autoritățile s-au văzut nevoite să schimbe legea, pentru a include reformele propuse de Gide”.
Sedus și… dezamăgit de comunism
„Pe linia preocupărilor sociale și politice - mai amintea cercetătoarea Anca-Maria Christodorescu -, Gide începe să fie atras de comunism și de aplicarea lui în URSS. Comentarii în acest sens se găsesc în Jurnalul său, începând cu anul 1934. Tonul este de o sinceritate covârșitoare, pătrunsă de un umanism debordant. Se remarcă și o luare netă de poziție în antinomia egoism și dăruire, cu rezolvarea ei posibilă într-o lume mai bună. Dezamăgirea i-a fost pe măsură. În 1936 întreprinde o călătorie în URSS și în locul paradisului scontat se ciocnește de teribilele realități ale unui univers totalitar. La întoarcere, sincer și curajos ca întotdeauna, publică Retour de l’URSS (Întoarcere din URSS), tradus imediat în 14 limbi, în care nu pregetă să retracteze, ceea ce-i atrage ura comuniștilor și a simpatizanților acestora, declanșând și o amplă polemică în Occident. Nu va fi singura dată când Gide retractează, lucrul acesta li se întâmplă frecvent minților luminate și sufletelor frământate. În 1935, mai la rostul lui în sfera esteticului decât în cea a politicului, Gide publicase o nouă carte-manifest, intitulată Les Nouvelles Nourritures terrestres (Noile fructe ale pământului)”.
Autoexil
Și? „Dacă la tinerețe își sfătuise cititorii să devină unicate răzvrătite, la maturitate el revine asupra celor spuse, afirmând că adevărata fericire nu rezultă din libertate totală, ci din îndeplinirea unei datorii pe care fiecare și-o asumă - liber și deliberat - față de societate. Când izbucnește războiul, Gide preferă să se izoleze. Se refugiază în lectură, îi regăsește cu deliciu pe Racine, pe La Fontaine, și - pentru a se arăta echitabil - pe Goethe. Dar refuză să mai lucreze pentru Nouvelle Revue Française, care fusese preluată de nemți, refuză fotoliul de academician și se autoexilează pe Coasta de Azur, apoi în Tunis și Alger”. Cele din urmă tușe: „De remarcat că, după eliberare, se va manifesta foarte puțin. În timp ce un scriitor ca Sartre își folosește notorietatea în scopuri politice, Gide pare hotărât să se eschiveze. De altfel, aproape că nici nu mai scrie. Totuși faima lui e atât de mare, încât i se decernează, în 1947, Premiul Nobel pentru literatură. La scurtă vreme după aceasta, considerând că are cugetul împăcat, că nu regretă nimic din ceea ce a spus sau scris, moare înconjurat de ai săi, în 1951. Poate că multe din scrierile lui Gide par astăzi desuete. Omul însă nu!”.
156 de ani se vor împlini în 22 noiembrie 2025 de la nașterea scriitorului francez André Gide.
„Mai bine să fii urât pentru ceea ce ești, decât să fii iubit pentru ceea ce nu ești”, André Gide, scriitor
1947 este anul în care André Gide a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru literatură.
„În luptă cu balastul de prejudecăți impus de morala vremii, Gide a creat o operă cu profund mesaj umanist”, Anca-Maria Christodorescu, cercetătoare
„Fructele pământului este una dintre cărțile care au tulburat o întreagă generație”, Marguerite Yourcenar, scriitoare
