Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu e doar o întrebare teoretică: prejudecata potrivit căreia intelectualii se îndreaptă spre stânga funcționează relativ bine în Europa. Și aproape perfect în România postcomunistă.
O bună parte dintre intelectualii afirmați politic după 1989 provin dintr-o zonă de disidență reală sau simbolică. Au câștigat capital moral în anii ’90, au devenit repere în anii 2000 și au fost canonizați definitiv în epoca „anticorupției”. Întrebați despre orientarea lor politică, se declară fără ezitare de dreapta - sau, cel puțin, anti-stânga, după experiența traumatică a comunismului.
Și totuși, apare aici o confuzie fundamentală. Comunismul n-a fost doar un set de valori greșite. A fost, înainte de toate, o formă extremă de concentrare a puterii statului. Un stat care decidea tot: ce muncești, ce gândești, ce citești, ce spui, ce speri. Nimic nu scăpa controlului său.
Ai presupune că experiența comunistă ar fi produs o suspiciune structurală față de stat: cu cât statul e mai mare, mai prezent și mai intruziv, cu atât riscul de abuz crește. Statul, chiar și atunci când e considerat necesar, ar trebui ținut „scurt”.
Dar nu asta s-a întâmplat. Pentru mulți dintre intelectualii noștri „de dreapta”, problema comunismului nu a fost statul ca atare, ci scopurile lui. Nu controlul, ci direcția controlului. Nu constrângerea, ci cine o exercită. Statul rămâne bun, puternic și indispensabil atâta vreme cât promovează „valorile corecte”.
De aici fascinația pentru tehnocrație, pentru expert, pentru specialistul care „știe mai bine”. Exact reflexul care a animat marile inginerii sociale ale secolului XX: proiecte raționale, științifice, inevitabile.
Dar fascinația intelectualilor față de stânga nu e doar o chestiune de idealuri politice. Comunismul a fost dintotdeauna perceput ca fiind „cool” în Occident. Regimurile de după Cortina de Fier au încercat să inducă aceeași percepție propriei populații. În România, fenomenul s-a manifestat prin cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu. Tinerii primeau un fond naționalist-ceaușist prin forma muzicii protestatare vestice: folk și rock. John Lennon, asasinat de capitalismul „imperialist-militarist-consumerist”, era adus în atenția lor.
Resorturile propagandistice ale cenaclului erau dezvăluite transparent în piesa „Te salut, generație-n blugi”: „Există niște tineri marcați de folk și rock / Ce au nevoie-n țară de sprijin și de toate / Și dacă nu am face cultură pentru ei / Ei și-ar lua-o-n taină de prin străinătate”.
De la Metronomul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă, asasinat în 1975, la doi ani de la debutul cenaclului Flacăra, se vede cum stânga culturală ajungea să modeleze gustul și mentalitatea tinerilor, chiar sub o formă naționalistă.
Dar povestea intelectualului care eșuează la stânga începe să scârțâie serios când privirea se mută dincolo de Atlantic. O lume care-l făcea pe Pittiş să declame că s-a săturat de palavre, de cărți și filme de șoc, cu vampe, regi și cadavre, cu stele de iarmaroc. În America, povestea intelectualului public arată altfel. Nu pentru că n-ar exista stânga culturală - există, din plin - ci pentru că există și o tradiție solidă de liberalism clasic. Sceptic față de paternalismul statului. Atașat de autonomia și responsabilitatea individuală.
Hollywood-ul vechi e revelator. Steve McQueen n-a fost un om de idei, ci un om al refuzului. Refuzul autorității, al contractelor sufocante, al controlului birocratic. Individualismul lui nu era teoretic, ci instinctiv, aproape visceral. Era expresia unei culturi care privea suspicios orice formă de constrângere instituțională.
Gary Cooper a jucat obsesiv figura individului lăsat singur de comunitate și obligat să se descurce fără protecția instituțiilor. În westernuri și nu numai, statul e absent, iar soluțiile nu vin de sus, ci din caracter, reputație și asumare personală. Nu e anarhie, ci ordine fără aparat centralizat.
James Stewart, în Mr. Smith Goes to Washington, a făcut mai mult pentru cultura neîncrederii în putere decât multe tratate politice. Filmul nu e o pledoarie pentru distrugerea instituțiilor, ci pentru limitarea lor prin moralitate individuală. Corupția nu e corectată de „sistem”, ci de un om care refuză să tacă.
Această linie nu dispare nici în Hollywood-ul contemporan. Clint Eastwood nu e un accident bizar într-o industrie presupus ostilă, ci expresia unei continuități culturale americane. Filmele lui pun constant sub semnul întrebării statul paternalist, autoritatea moralizatoare și iluzia că binele poate fi administrat birocratic. Justiția, în universul Eastwood, e imperfectă, locală și personală - exact pentru că puterea concentrată e periculoasă.
John Wayne este, poate, cazul cel mai des simplificat. Nu a fost un adversar al oricărei forme de autoritate. Ordinea, pentru Wayne, era necesară. Dar nu era o ordine birocratică, abstractă sau moralizatoare, administrată de la distanță. Autoritatea legitimă în filmele sale nu vine din ministere, comitete sau planuri centrale, ci din reputație, curaj și responsabilitate personală. Statul apare mai degrabă ca ultim resort, nu ca inginer social. Vestul „sălbatic” pe care îl întruchipează nu e haotic, ci guvernat de coduri morale private și reguli informale, tocmai pentru că puterea centralizată este slabă sau absentă. Această ordine privată și responsabilitatea personală se manifesta adesea și prin apărarea proprietății: în Vestul sălbatic, posesia și pământul erau extinderea libertății individuale, apărate uneori cu pușca în mână, ecou al celui de-al doilea amendament din Constituția americană.
Steve McQueen, Gary Cooper, John Wayne, James Stewart și Clint Eastwood au ilustrat obsesiv figura individului liber, responsabil, care se descurcă fără protecția unei instituții atotprezente. Această libertate și responsabilitate se manifesta și prin dreptul de a apăra proprietatea privată, așa cum sugerează ecoul celui de-al doilea amendament american. Conflictul nu era doar cu bandiții, ci cu orice autoritate excesivă sau coruptă. Codul moral și reputația cântăreau mai mult decât legile centralizate. Această mitologie reflecta realitățile frontierelor americane, unde supraviețuirea și coeziunea depindeau de reguli locale și onoare, nu de stat.
În acest context, Ronald Reagan nu era un „actoraș” exotic, așa cum îl caricaturiza propaganda sovietică, ci un produs firesc al acestei lumi. Venit din aceeași cultură și cu aceleași reflexe de independență. Faptul că a ajuns președinte nu a fost o anomalie, ci o continuitate culturală.
Această diferență culturală explică și de ce în America intelectualul nu este, prin definiție, de stânga. Există stânga intelectuală, desigur. Dar există și o tradiție solidă de gândire liberală clasică, sceptică față de puterea centralizată și profund atașată de autonomie și responsabilitate individuală. Această tradiție nu e un accident.
Și de regulă, liberalismul american este interpretat ca o simplă prelungire a tradiției engleze de tip Locke. Comod, dar incomplet. O parte esențială din ADN-ul său vine din Franța - nu din Franța revoluționară a lui Robespierre sau din cea imperială a lui Napoleon, ci dintr-o Franță mai veche, pre-revoluționară, astăzi aproape uitată.
Este Franța fiziocraților: Quesnay, Turgot și cercul economiștilor care vorbeau despre ordine naturală, proprietate, libertate economică și limitele intervenției statului. Ei nu visau la o revoluție purificatoare și nici la un stat reformator atotputernic. Dimpotrivă, intuiau pericolul unui stat care, în numele binelui, ajunge să remodeleze societatea prin comandă.
Această gândire a rezonat profund cu America aflată în formare. Benjamin Franklin, în timpul șederii sale la Paris, a fost mai mult decât un diplomat: a fost liantul între două lumi. Pentru Turgot, Franklin întruchipa cetățeanul liber, pragmatic, responsabil, ostil dogmelor și ingineriilor sociale. Nimic din acest spirit nu se regăsește în radicalismul iacobin care avea să urmeze.
Ruptura devine și mai clară la Tocqueville. Fascinat de America și dezamăgit de Franța postrevoluționară, el înțelege că adevărata democrație nu este expresia unei „voințe generale” abstracte. Ci rezultatul unor echilibre fragile: între libertate și autoritate, între inițiativă locală și lege, între individ și comunitate. Tocmai acest model lipsea Franței centralizate, moștenitoare a iacobinismului și napoleonismului.
Napoleon, departe de a fi un continuator al liberalismului, a fost un restaurator al despotismului într-o formă modernă: centralism, cenzură, militarizare, control. Exact opusul spiritului american, care a văzut în puterea concentrată nu o soluție, ci o problemă.
Această tradiție liberală, moștenitoare a unei Franțe care l-a dat pe Turgot, nu pe Robespierre, a supraviețuit și a evoluat. De la Tocqueville la economiștii secolului XIX, de la Gustave de Molinari și critica sa radicală a statului centralizator, până la cultura americană care a continuat să pună accent pe autonomie, competiție și limitele puterii.
Poate că adevărata linie de demarcație nu este între stânga și dreapta, ci între cei care văd statul ca soluție morală universală și cei care îl privesc ca pe o putere ce trebuie permanent limitată.
Citește pe Antena3.ro
