50 de ani de la moartea "Omului neliniştit"

Se împlinesc, în aceste zile, 50 de ani de la tragica dispariţie a lui Albert Camus, laureat, în anul 1957, al Premiului Nobel pentru Literatură. Prilej cu care Olivier Mony schiţează în "Le Figaro Magazine" "portretul unui scriitor hărţuit care a iubit femeile şi artele şi care a dat o operă ce nu a părut niciodată mai vie ca acum".

Cu moartea în suflet. "Cine l-a ucis pe Albert Camus?" - iată întrebarea pe care şi-o pun, şi după 50 de ani, exegeţii şi admiratorii celui ce ne-a lăsat romanele "Ciuma" şi "Străinul" sau eseurile filosofice "Mitul lui Sisif" şi "Omul revoltat". Cine, în acel 4 ianuarie 1960, la ora 13:55, la ieşirea din localitatea Villeblevin spre Şoseaua naţională 5, a proiectat într-un platan maşina în care se afla şi Camus, "frângând, brusc, traiectoria impresionantă a acestui fiu al Algeriei care nu detesta nimic mai mult decât ploaia şi automobilele?". Şi, din nou, întrebarea: "Cine au fost asasinii?".

Răspunsurile sau măcar încercările de a găsi răspunsuri la această întrebare nu lipsesc. Olivier Mony le recapitulează succint. "Serviciile franchiste, aşa cum îi place să creadă romancierei catalane, Carmen Riera, în frumosul ei roman «Jumătate din suflet» (Seuil, 2006), peste care s-a trecut cu vederea mult prea uşor. (...) Membrii juriului, cei care i-au acordat, cu trei ani în urmă, Premiul Nobel, împietrind în fast şi în glorie o gândire şi o scriitură în mişcare." (În acest sens, autorul îi citează pe Jacques Laureant care socotea că "Premiul Nobel a încununat o operă terminată"). Iar lista întrebărilor rămâne deschisă.

"Cine l-a ucis pe Camus?", revine autorul acestui incitant eseu retrospectiv; şi tot el răspunde scurt: "Nimeni, bineînţeles. Nimeni, dacă nu tristeţea, insondabila tristeţe a celui care, cu numai câteva zile după întoarcerea de la Stockholm (unde i se decernase Nobel-ul - n.n.) scria în jurnalul său: «29 decembrie 1957, ora 15:00, o nouă criză de panică. (...) Pentru câteva minute, senzaţie de nebunie totală. (...) Noaptea de 29 spre 30: angoase interminabile. (...). 1 ianuarie, anxietate dublă»".

Şi totuşi a iubit... "Şi totuşi - continuă discursul jurnalistului - Camus a avut femei, a avut dragostea unei mame, teatrul, aclamaţiile stadioanelor, serile în care se înfăşura în aroma cernelii, verile din golful mic al Algerului, dulceaţa neliniştită a copiilor, Jean şi Catherine. Cărţile citite, dar şi cele pe care trebuia să le scrie. A avut viaţa sa, dezordinea sa, bogăţia sa. (...) O viaţă atât de scurtă, 47 de ani. Şi totuşi, atât de densă."

Inevitabil, retrospectiva vieţii acestui "om neliniştit", ajunge şi la întrebarea-cheie: "Ce rămâne, totuşi, din Albert Camus?". Iar răspunsul vine aproape de la sine: "În primul rând, o operă, din care timpul a ales, în linişte, grâul de neghină". Argumente sunt şi vor mai fi: multe şi felurite: "Romancierul este admirabil, cronicarul inspiră, dramaturgul este de redescoperit, filosoful este preferabil nătărăilor catastrofali care îşi pierd vremea în micile noastre lucarne..."

Secretul lui Camus. "Camus a plăcut femeilor" - mai scrie cronicarul, după care rememorează câteva dintre cuceririle acestui "Cassanova angoasat". La fel de adevărat este, însă, şi faptul că Albert Camus a avut parte de adversităţi durabile şi de invidia tenace a unor contemporani, deloc puţini şi, mai ales, deloc neînsemnaţi. De pildă, Jean Paul Sartre, Pascal Pia (de fapt, doi "prieteni pierduţi"), dar, mai ales, Mauriac, acesta din urmă scriind negru pe alb despre Camus şi despre eroul său legendar: "Acest Sisif nu îşi prăvăleşte stânca. El se caţără pe ea şi, de acolo, se aruncă în cap în mare..."

"Atâta ură - remarcă Olivier Mony - incită la însingurare. Acesta a fost secretul lui Camus, al său fir al Ariadnei, nefericirea şi izbăvirea sa. Totul, pentru acest mare însingurat, era aspiraţie către colectivitate, către lucru în echipă, către elanuri colective. Boala şi scrisul l-au împiedicat. Trebuie să ni-l imaginăm pe Camus fericit" - mai scrie autorul acestui eseu parafrazând finalul memorabil al "Mitului lui Sisif".

"Ziarele, teatrul şi fotbalul au fost pentru el Insulele Suosie Vent, Combat, Dullin şi Racing - din Alger şi, apoi, din Paris, i-au oferit o alternativă, i-au îngăduit să imagineze un viitor comun, o posibilitate de a trăi împreună, în vreme ce Istoria i-a călcat în picioare acest vis şi l-a lăsat singur la malurile Mediteranei, ca să strige către surzi cuvinte de neauzit precum "morală" şi "umanitate".: "Să ne aşteptăm, astăzi, la ceva mai bun, atâta vreme cât cele mai înalte autorităţi ale statului murmură doar vorbe precum "Poftiţi aici, Albert Camus?".

"Aici" - adică în Pantheon -, răspunde acelaşi Olivier Mony, atâta vreme cât "întrebarea a fost pusă şi este legitimă dacă ne gândim la prezenţa ferventă a lui Camus în dezbaterea publică". Mai mult, crede autorul, teme precum "identităţile naţionale şi culturale, şocul civilizaţiilor, lumile mediteraneene, spaimele milenariene, populaţiile migratoare, toată această lume a noastră se aseamănă acelor cărţi pe care Albert Camus nu a mai avut vreme să le scrie". Spre a-şi susţine demonstraţia, cronicarul aduce un argument care ne aminteşte povestea eroului cărţii lui Camus: "Străinul".

Este vorba despre Mathew Eric Wrinkels, de 49 de ani, executat cu un an în urmă într-o închisoare din Indiana, după ce şi-a recunoscut vina de a fi comis un triplu asasinat. Înainte de execuţie, Wrinkels a scris aceste cuvinte: "A ucide un om datorită paroxismului patimii este ceva de înţeles. Dar a face asta cu calm şi în mod premeditat (...), asta este un lucru de neînţeles".

"Un citat din Camus. Cine l-a ucis?, ne putem întreba." - mai scrie autorul articolului din "Le Figaro Magazine". Şi încheie: "Ori de câte ori privim în jur, totul clamează, cu o absolută certitudine, aceeaşi veste bună: Camus trăieşte!"