Acasă la Minulescu

Undeva, în apropierea Parcului Cotroceni, la etajul 4 al unui apartament minunat, din alt secol, se află toată comoara familiei Minulescu. Aici este deschis Muzeul Ion Minulescu, în lumea căruia am intrat într-o dimineaţă... Şi am descoperit că timpul acolo s-a oprit în loc. Nici un obiect n-a fost mutat de pe vremea când poetul se aşeza la birou şi scria, înconjurat de tablourile şi obiectele dragi.

Când pătrunzi în vestibulul apartamentului, un univers întreg, demult dispărut şi totuşi acolo păstrat viu, te întâmpină cald. Pereţii sunt încărcaţi de desene realizate în creion şi peniţă, pentru că spaţiul de la intrare nu permitea aşezarea lucrărilor în ulei. În stânga, imediat cum intri, e un desen al lui Palady, pe care stau scrise câteva vorbe: "Cine cântă la fereastra lui Minulescu...". Şi la fereastră îi cântă mulţi... Prieteni din lumea literară şi artistică, apoi gânduri şi vise, toate populează spaţiul cu tandreţe, aşteptându-şi rândul să se transforme în cuvânt şi în imagine la poarta poeziei minulesciene. Iser, Steriady, Ressu, Tonitza, Teodorescu Sion, un portret al poetului făcut de Brauner, Ciucurencu, obiecte din ceramică şi bronz, obiecte de mobilier, cristaluri umplu lumea în care se retrăgea poetul celor mai frumoase romanţe scrise în literatura română. Undeva, într-un colţ, îţi atrage privirea portretul mamei poetului, Alexandrina, pictat de Claudia Millian, soţia poetului, care povesteşte momentul, emoţionant ca o pagină dintr-un roman de dragoste... în cartea ei de amintiri. "În privirea lui era ceva senin, îndepărtat ca o amintire. Şi, privindu-mă, mi-a spus: «Acolo vreau să aşez portretul mamei». Am simţit o pietate şi o dorinţă apăsată în cuvintele lui, care m-au emoţionat." Alexandrina l-a adus pe lume pe cel ce avea să devină unul dintre cei mai iubiţi poeţi de pe la noi în noaptea de 6 ianuarie, la doar o săptămână după ce tatăl lui, Tudor Minulescu, s-a stins din viaţă, chiar de Revelionul anului 1881. Privind portretul care stă mândru pe peretele apartamentului poetului, îmi amintesc discuţia dintre Claudia şi "maica" Alexandrina, în timp ce aceasta din urmă îi poza... povestită în aceeaşi carte de amintiri. "Era o iarnă dulce. Zăpada uşoară, ca o sarică pufoasă, se întinsese pe pământ. Soarele încropea frigul şi abia simţeam că suntem în luna Crăciunului. Trecuse un an de la căsătoria noastră. Eu aşteptam să fiu mamă. Atunci, tata a venit la Bucureşti să vadă bucuria cu ochii. Tudor, a doua zi după sosirea tatii, a plecat la Turnu-Măgurele. A plecat şi nu s-a mai întors. S-a prăpădit acolo chiar în noaptea anului nou." Urmează gânduri multe despre copilăria lui Minu şi apoi povestea iubirii dintre el şi Claudia, toate întreţesute în culorile tabloului... "Spune-mi, fetiţo, cum v-aţi cunoscut?" Şi Claudia îi răspunde, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste care s-au scris... "Trăiam în gând cu poezia lui Ion Minulescu de când eram în liceu. Îl preţuiam - e prea puţin zis: Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală, cu colegele mele. Mă făcusem foarte pretenţioasă pentru scrierile mele şi căpătasem o voie bună şi o îngăduinţă pentru tot ce se întâmpla în jurul meu. Îmi dam seama că viaţa nu este numai o trăire exterioară, ci ea poartă un sâmbure de mister. Şi misterul acesta l-am păstrat în mine, neştiut de nimeni. Îmi creasem o viaţă initimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care doream să-l cunosc personal." Şi aşa a început totul... Astăzi, camera Claudiei, ea însăşi o mare artistă, exprimă o prezenţă caldă şi sensibilă, iar pereţii sunt acoperiţi cu icoane, cele mai multe provenind din Ardeal. În partea cealaltă camera are ferestre luminoase, care dau spre Parcul Cotroceni.

Poetul histrion
Un loc special în apartamentul transformat în muzeu ­ unde gazdă bună e Corneliu Lupeş, şeful Secţiei Case Memoriale din cadrul Muzeului Literaturii Române - este biroul lui Ion Minulescu. Oarecum izolat de restul casei, biroul e o mică oază care invită la a te deda plecerilor minţii. Nici aici nu lipsesc tablourile, sunt şi statuete, piese japoneze şi chinezeşti, toate "colorând" un spaţiu minunat. Un birou greu, aşezat în faţa ferestrei, chemând la visare, iar în spate o nişă cu o canapea chemând de data asta la relaxare. Aici, în lumea lui îngustă şi largă, poetul-histrion ­ căci se ştie că Minulescu era un om îndrăgostit de viaţă, şi trist, şi vesel, şi timid, şi debordând de energie, dar mereu deschis lumii căreia cu multă pasiune îi recita din propriile poezii - se va fi retras să-şi scrie din poemele pentru care a fost în aceeaşi măsură adulat şi contestat. Locvace, un om îndrăgostit de oameni, Minulescu a legat în timpul vieţii prietenii cu mulţi mari artişti, ceea ce i-a atras daruri multe, de multe feluri, din partea lor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care apartamentul în care a locuit împreună cu familia, şi care apoi a devenit muzeu, arăta ca un muzeu încă din vremea când Minuleştii locuiau acolo, plin de lucrările, multe cu dedicaţie, ale pictorilor ce-i erau amici. Şi asta pentru că, după cum povesteşte Corneliu Lupeş, casa lor nu era o casă tipică pentru un intelectual al acelei epoci, ci o casă a unor colecţionari. Obiectele de care se înconjurau făceau parte din colecţia vieţii lor... De aceea, probabil, atmosfera este până astăzi caldă şi plină încă de farmecul indicibil al prezenţei lor prin camere. În sufragerie, masa a rămas, până acum, ca şi în timpul vieţii lor, mereu aşezată, mereu gata să-şi primească oaspeţii. Să ni-l imaginăm pe Minulescu în capul mesei, având-o la dreapta sa pe Claudia... În rest, totul a rămas în loc, nimic nu s-a mutat, nimic nu a plecat... "Tristeţea trenului ce pleacă, / Noi n-am trăit-o niciodată / Căci - călători ades cu trenul ­ / În clipa când plecăm din gară / Noi stăm pe loc / Doar trenul pleacă."

Ilustraţie obţinută cu sprijinul Muzeului Naţional al Literaturii Romane, care poate fi vizitat de marţi până vineri, între orele 10:00-18:00.