Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Petru Dumitriu a rămas în conştiinţa publică drept o figură marcantă, atât pentru el ca autor, cât şi pentru el ca personaj. S-a născut într-o familie de condiţie bună, la Baziaş, a făcut studiile la Târgu-Jiu, apoi în Germania şi mai târziu s-a mutat la Bucureşti. Traseul său biografic a cunoscut un drum ascendent, s-a remarcat ca prozator încă de la vârsta de 21 de ani.
Şi-a propus să strălucească în literarură, dar în acelaşi timp să trăiască la standarde materiale foarte înalte, adică la nivelul fostei mari burghezii. Necunoscute cotloane ale destinului, ale gândirii sale de atunci l-au determinat să devină un promotor al realismului socialist. A avut o ascensiune rapidă şi o poziţie socială de invidiat.
A fost căsătorit cu scriitoarea Henriette Yvone Stahl, cu 24 de ani mai în vârstă decât el. La începutul relaţiei lor, el avea 22 de ani, iar dumneaei, 46. Despre doamna Stahl, Petru Dumitriu i-a spus lui Geoge Pruteanu, în volumul de interviuri: "Era cucoană, oho!... Era o persoană foarte, foarte interesantă şi de mare calitate umană. Dom'le, eu am noroc să dau peste oameni extraordinari! Era des invitată de doamna de onoare a Reginei Maria. A fost şi prezentată Reginei... Era foarte citită". ("Pactul cu diavolul, Şase zile cu Petru Dumitriu", Editura Universal Dalsi, 1995).
BUCURIA LUXULUI AFIŞAT
Deşi erau priviţi ca un cuplu excentric, relaţia lor a durat aproape zece ani. Doamna Stahl l-a introdus pe Petru Dumitriu în societatea foştilor aristocraţi, dar şi în lumea scriitorilor, gazetarilor, cronicarilor. Obişnuiau să ia masa la Capşa sau la Athenee Palace, costumaţi în ţinute foarte scumpe, extravagante pentru acea epocă, comandate la croitori de lux. îi plăcea să îşi facă apariţia la braţ cu Henriette Yvone Stahl, scriitoare şi figură celebră în epocă, îmbrăcat în veste de mătase argintie, ceea ce contrasta puternic cu sărăcia vremii.
Mihai Şora, în filmul "Prizonier în Paradis", realizat de Stelian Tănase, crede că Petru Dumitriu dorea să transmită următorul mesaj: "Nu mă îmbrac ca voi! Nu sunt ca voi! Nu mă tund ca voi, nu port şepcile pe care le purtaţi voi! Ideea mea despre mine mi-o afişez!". Petru Dumitriu prezenta publicului spectator o desăvârşită eleganţă vestimentară, din recuzita căreia făceau parte fracuri, eşarfe de mătase şi costume impecabile. Circula cu maşini de care se bucurau doar ştabii timpului respectiv. Se poate spune că lui Petru Dumitriu i-a plăcut să-şi afişeze luxul de care se bucura. Era prieten cu figurile marcante ale oligarhiei de atunci: Chivu Stoica, Leonte Răutu, Ion Gheorghe Maurer. S-a spus că atitudinea sa a fost mai aproape de cea a unui condotier, decât de cea a unui mercenar. S-a descurcat, i-a mers bine în pas cu ritmul istoriei, a ales, a făcut ce a crezut că este oportun pentru a trăi foarte bine.
"Nici nu mă agitam, lucrurile parcă mergeau de la sine. Şi, într-o iarnă, am făcut virajul: din scriitorul-scriitor am devenit scriitorul comunist. Fără să fiu vreodată membru de partid, dar asta nu importă. Ce făceam eu cântărea mai greu decât să fii membru de partid." ("Pactul cu diavolul, Şase zile cu Petru Dumitriu", George Pruteanu, Editura Universal Dalsi, 1995). Dar, făcând un salt peste mulţi ani ai vieţii şi transformării sale interioare, regândind cu mintea de pe urmă, Petru Dumitriu, în cartea amintită, spune: "Greşeala mea a fost excesul de zel în compromis. Am fost asta. Câştigam bani, eram ştab. Dar purtam vina în mine, eu am trăit în silă zi de zi, ceas de ceas.(...) Am ajuns să mă rog în prezidiul de la şedinţe. Şi şedeam în prezidiu şi nici nu închideam ochii şi mă rugam: Doamne, iartă-mă pentru ce fac în clipa asta!".
UN DESTIN IEŞIT DIN COMUN
Comunismul, în anii aceia, 1947-1957, debuta şi în literatură. Anii colectivizării, ai Canalului, anii deportărilor şi arestărilor. Aceasta era perioada în care se afirma prozatorul Petru Dumitriu. "Scrie nuvele în care proslăveşte colectivizarea forţată a agriculurii şi lichidarea de către Securitate a luptătorilor anticomunişti din munţi, duce, alături de alţii, campanii de ideologizarea literaturii, acordă interviuri pline de angajamente de fidelitate faţă de regimul comunist. Şi toate acestea, chiar în perioada în care tatăl său se afla în închisoare, ca ofiţer al fostului regim." (Alex. Ştefănescu, "Istoria Literaturii Române Contemporane").
Aşa cum se întâmplă adesea cu destinele ieşite din comun, şi biografia lui Petru Dumitriu a luat-o înaintea operei sale, cel puţin în ce priveşte receptarea sa critică. Opera i-a fost analizată cu mai puţină ardoare decât i s-au privit cu lupa amănuntele vieţii. Can-can-urile nu sunt exclusiv apanajul societăţii contemporane. A interesat, de pildă, faptul că Ion Vinea, fostul soţ al doamnei Stahl, la rugămintea acesteia, l-a susţinut şi i-a netezit cărarea lui Petru Dumitriu către lumea bună.
După despărţirea de doamna Stahl, se căsătoreşte cu Irina Medrea. O femeie înaltă, frumoasă, elegantă. Împreună întregeau un cuplu desăvârşit, de invidiat.
Varianta completă a romanului "Cronica de familie", având aproape 2.000 de pagini, apare în 1957 şi se bucură de un succes extraordinar. Scris cu autentic şi rar talent, romanul îi cucereşte chiar şi pe cei mai sceptici critici literari. Urmează ediţia a doua, în 1958. Petru Dumitriu este prezent în manualele şcolare, câştigă foarte bine, ia premii, călătoreşte în străinătate, ajunge pe culmile gloriei. Este un clasic în viaţă şi un tovarăş de nădejde.
CRONICĂ DE FAMILIE
Vorbim despre un roman-fluviu, un roman de anvergură, construit cu precizie şi expresivitate. "Cronica de familie" este istoria unei vechi familii boiereşti, familia Cozianu, urmărită de-a lungul unui secol. Este o saga în interiorul căreia ni se înfăţişează sute de personaje. Petru Dumitriu a început să scrie "Cronica..." la 26 de ani.
Vorbea despre o lume aproape dispărută. Documentarea sa este riguroasă, impresionantă, necesitând un indice de nume şi un arbore genealogic al familiei realizate de istoricul literar Geo Şerban. "S-a spus că pe Petru Dumitriu l-au iniţiat în istoria înaltei societăţi din România iubita lui mai vârstnică, Henriette Yvonne Stahl, şi fostul ei soţ, aristocratul Ion Vinea. Dar, chiar aşa să fi stat lucrurile, firescul cu care autorul "Cronicii de familie" foloseşte imensa cantitate de informaţii tot rămâne o enigmă. (...) Ca portretist, Petru Dumitriu rămâne - cel puţin până în prezent - neîntrecut în literatuta română, scrie Alex. Ştefănescu, în "Istoria..." sa.
"Cronica de familie" este şi un valoros document de epocă, care conţine fragmente din viaţa regelui Carol al II-lea, detalii ale strategiei Armatei române în primul război mondial, hărţi în cuvinte ale Bucureştilor de secol XIX, descrieri ale somptuoaselor interioare boiereşti...
LOVITURA DE GRAŢIE
În perioada aceea, în care era un răsfăţat al sorţii, avea relaţii apropiate cu protipendada comunistă, era invitat la marile recepţii, membru în jurii şi comisii. Adulat şi aplaudat ca scriitor, Petru Dumitriu, dandy-ul nomenclaturistul bogat, fuge din România. Avea 36 de ani când, în 1950, trece clandestin din sectorul sovietic al Berlinului în cel apusean. Vestea a fost răspândită la postul de radio Europa Liberă. A fugit împreună cu soţia sa, Irina (conducând o maşină împrumutată de la Chivu Stoica), doar că fiica lor, care nu împlinise 2 ani, rămăsese "gaj" în România lui Gheorghiu-Dej.
Mai-marii regimului (saturat de suspiciune şi neîncredere) se asiguraseră că, având-o pe fetiţa lui Petru Dumitriu, acesta nu va face în Occident declaraţii împotriva comunismului şi, mai ales, că se va întoarce în ţară. În urma unei anchete a Securităţii, familia lui Petru Dumitriu, dar şi Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea au fost arestaţi.
Fetiţa a fost dusă la un orfelinat, cu un nume schimbat. Timp de patru ani, soţii Dumitriu au făcut proteste în presă şi la ambasade, au cerut ajutorul Crucii Roşii pentru a-şi recăpăta copilul. Într-un târziu, în 1964, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al Guvernului României, face o vizită la Paris. Atunci, mai multe gazete şi jurnale au publicat scrisoarea deschisă a lui Petru Dumitriu către Maurer, în care cerea să i se elibereze fetiţa, barbar pedepsită pentru fuga părinţilor săi. Sub presiunea presei occidentale, s-a dat un ordin prin care copila s-a reîntors la familia ei, în Germania.
MII DE PAGINI DE AUR
Liniile de forţă ale romanului "Cronică de familie" străbat cu ironie şi detaşare timpul. Dincolo sau dincoace de conjuncturile sociale, de pactul autorului cu autorităţile comuniste, de bârfele legate de paternitatea operei (Henriette Yvonne Stahl a afirmat, după fuga lui Petru Dumitriu, probabil constrânsă, că ea ar fi scris o parte a cărţii), "Cronica de familie" înseamnă mii de pagini valoroase ale literaturii române. În rest, în literatură, ca şi în viaţă, se grăbesc să arunce piatra nu tocmai cei fără de păcat. Petru Dumitriu a plătit câte ceva, cu cei 30 de ani de exil. A fost în România după Revoluţie şi s-a stins din viaţă în anul 2002. Oricum, biografia şi opera sa au fost marcate definitiv de un mare destin.
Citește pe Antena3.ro
