Dar dacă a ţinut şi Adela un jurnal?

1933 - anul în care apare "Adela", romanul lui G. Ibrăileanu, a fost numit "anul în care s-au scris cele mai frumoase romane de iubire din literatura românească". În 1933 apar: "Creanga de aur" de Mihail Sadoveanu, "Rusoaica" de Gib Mihăescu, "Maitreyi" de Mircea Eliade, "Patul lui Procust" de Camil Petrescu şi "Cartea nunţii" de G. Călinescu. Putem scoate, însă, de aici încheierea că "Adela" lui G. Ibrăileanu este unul dintre "cele mai frumoase romane româneşti de dragoste"?

Un "vis în vis" salutat la apariţie de Eugen Lovinescu, adversarul neînduplecat al criticului G. Ibrăileanu, ca fiind o "adevărată revoluţie faţă de lirismul sămănătorist", romanul "Adela" a fost şi mai este considerat o "poveste de dragoste". În "Istoria literaturii române. Compendiu", G. Călinescu este categoric: "Adela e romanul unui cazuist, însetat de certitudini şi înspăimântat de contradicţiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu acţiunea erotică paralizată de prea multă disociaţie".

Asta după ce, la apariţia cărţii, acelaşi G. Călinescu scrisese, negru pe alb, că "Adela" este "cel mai bun roman de analiză psihologică pe care îl avem". La urma urmelor, G. Călinescu, din 1945, nu îl contrazice pe cel din 1933: "Emil Codrescu, cvadragenar îndrăgostit de mult mai tânăra Adela, e încurcat de mărunte cazuri de conştiinţă mărite cu lentila şi făcute aducătoare de anxietăţi, întoarce vorbele femeii pe toate părţile ca de pe o catedră scolastică, zădărnicind prin raţionări şi scrupule intimitatea, până ce femeia, agasată, pleacă".

Intriga romanului, atâta câtă este, nu are nimic spectaculos şi nu excelează prin cine ştie ce întâmplări ne­mai­po­me­ni­te. Surpriza vine din însăşi situaţia pe care se sprijină romanul. Aflat în vacanţă la Bălţăteşti ("O improvizaţie de bâlci, pe şoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, şerpuind prin­tre râpi, şi se duce la Târgu-Neamţului, în­conjurată de singurătăţi."), medicul Emil Codrescu o reîntâlneşte pe Adela. Pe care o cunoscuse cu ani buni în urmă, pe când ea era doar o copiliţă, iar el, un tânăr, student la medicină.

Normal, amintirile îl năpădesc: Numai că toate aceste amintiri nu sunt decât fundalul pe care se vor ţese noile împletiri de fapte şi de vise care îi vor alătura, pentru scurtă vreme, pe Emil şi pe Adela. Treptat, trecut şi prezent, real şi imaginar, se întretaie şi se compen­sea­ză. Până la urmă, e greu să mai spui la care anume moment al relaţiilor lor se referă Emil Codrescu atunci când me­di­tea­ză astfel: "Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvântul «prietena» e legat de fapte şi de sentimente neobişnuite". Mai departe: eroul-narator reia, aproa­pe pas cu pas, toate momentele care îi pot legitima şi susţine curajul de a şi-o revendica pe Adela cea de-acum. "Jurnalul" doctorului este, de fapt, jurnalul unei regăsiri înaintea unei mari, dureroase redespărţiri. "Adela" nu mai este doar o poveste de dragoste. Treptat, dar fără drum de întorcere, totul se transformă într-un "vis în vis".     
MODEL ŞI TRANSFIGURARE
O întrebare pluteşte în aer, încă de la apariţia cărţii. A formulat-o, tranşant, Al. Piru, neîndoios, cel mai temeinic biograf al lui Ibrăileanu: "Fost-a Adela din romanul cu acelaşi nume al lui Ibrăileanu un personaj real?". Nu e vorba despre "a găsi tuturor  întâmplărilor din roman o realitate, «ci, mai degrabă, de a afla acel 'punct de incitaţie»", punctul de sprijin care a inspirat ficţiunea.

Or, în cazul de faţă, opinia curentă a identificat-o, se pare pentru multă vreme, pe inspiratoarea romanului cu Olga Tocilescu. Aceasta era, prin anii 1923-1924, asistenta profesorului Ibrăileanu. Femeia aceasta era, se pare, o persoană aparte, în multe privinţe. Fuse­se, în liceu, o elevă eminentă, iar, după absolvirea facultăţii se măritase, dar divorţase repede. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani, iar Ibrăileanu - 52.

După cum o descriu martorii vremii, Olga Tocilescu era o femeie "înaltă, sveltă, cu un profil de medalie". Ba chiar se spune că "această femeie inteligentă şi cultă n-a fost lipsită de succese printre bărbaţi". Unii cred însă că femeia era pândită de neşansă, după ce se despărţise destul de repede de primul soţ, cel de-al doilea soţ va muri nu la mult timp după căsătorie.  

Curând, povestea intră în folclorul lumii bune a "dulcelui târg". Până şi Ioan Petrovici, altminteri un spirit serios şi echilibrat, rememorează, prin 1940, această întâmplare cu tâlc: "Era într-o seară de primăvară timpurie, în sala unei vaste berării elegante, de care dispunea centrul Iaşului acum 15-20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în socie­tatea unor amici, când - minune! - apăru Ibrăileanu în compania asistentei sale de la Universitate. S-au aşezat în boxa unde li s-a servit masa. Spre miezul nopţii sala începuse să se răcorească, iar Ibrăileanu va fi simţit nevoia să-şi pună o haină pe umeri. S-a săltat de la locul său, însă, nu pentru a lua propriul său palton, ci jacheta asistentei, cu care şi-a învelit spinarea, reaşezându-se liniştit".

Lumea fiind - şi la Iaşi - mică şi rea, po­vestea intră în gura târgului. Giorge Pas­cu, renumit pentru cascadele de bârfe pe care le revărsa peste tot, nu s-a sfiit să scoată pe piaţă cum că "d. Ibrăileanu se joacă de-a amorul în faţa familiei (soţie şi fată mare), în faţa studenţilor (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) şi în faţa întregului oraş (cu supeuri la restaurante şi plimbări cu moscal în Copou)".

Cu toate acestea, cei care au cercetat cu atenţie biografia morală a lui Ibrăileanu sunt convinşi că între profesor şi asistenta sa legătura spirituală a fost şi a rămas "mai trainică". "Cert este - consemnează Al. Piru - că nu fumuseţea ei (a Olgăi Tocilescu - n.n.) l-a atras, căci după propriile lui vorbe "de cele mai multe ori n'o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti." Iubirea lui fiind "un apetit de sclavie" e sigur că îl ademeneşte temperamentul ei, acel "nu ştiu cum şi nu ştiu ce".

Pornind de aici, nici nu este de mirare dacă, atunci când vorbesc despre "Adela", cei mai serioşi exegeţi nu se referă direct la aceste episoade uşor romanţioase, ci, mai degrabă, se duc cu gândul la Ibră­i­lea­nu cugetătorul şi moralistul din "Privind viaţa".  

Cum se întâmplă, însă, de cele mai multe ori, viaţa este mai tare decât lite­ratura. După ce, din 1924, Olga Tocilescu încetase a mai fi asistenta lui Ibrăileanu, aceasta se va întoarce la Târgu Mureş. Aici se va recăsători, dar, după cum am mai scris, fără noroc şi de această dată. La numai o lună după incinerarea lui Ibrăileanu, Olga Tocilescu, de-acum profesoară la liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşi, moare în împrejurări misterioase, la numai 40 de ani. În acest fel, povestea despre dragostea dintre Profesor şi asistenta sa se prelungeşte şi capătă parfum de romanţă.    
ENIGMA ADELEI
Recitit azi, romanul lui Ibrăileanu se do­vedeşte atrăgător nu numai prin ceea ce spune, ci, mai ales, prin ceea ce nu ne spu­ne. De fapt, ceea ce ne spune romanul este numai ceea ce ne spune Emil Codrescu. De aceea cartea poartă acest subtitlu: "Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu". Iar jurnalul este datat: iulie-august 189... Lămureşte asta prea multe despre ceea ce am putea numi "enigma Adelei"? Nicidecum! Gândurile şi întrebările lui Emil Codrescu, aşa cum sunt ele notate după plecarea Adelei, stau sub semnul unei dureroase, chinuitoare întrebări: "Fost-a, n-a fost, ori a fost vis? Cuvintele astea simple, puţin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte veche de stihuri mă obsedează". Iar de aici până la deznădejde nu e decât un pas: "A trecut fericirea pe lângă mine şi nu i-am pus mâna în piept?"

Dar dacă în ceea ce îl priveşte pe Emil Codrescu sentinţa lui Călinescu rămâne de neclintit, despre Adela chiar că putem vorbi ca despre o eroină modernă - nu numai - mondenă. Ea apare (de fapt, reapare) brusc  în viaţa lui Emil Codrescu şi, tot la fel de brusc, dispare. Nici măcar nu îi lasă celui ce i-a umplut vacanţa cu preumblări şi cu filosofări, un semn de bun rămas. Măcar un bilet acolo, precum a făcut enigmatica Otilia după ce (totuşi) i-a dăruit adoratorului, lui Felix Sima. Ceea ce nu înseamnă că ea, Adela, ar fi o fiinţă frivolă, fără aspiraţii sau vise. Dimpotrivă, sunt numeroase momentele în care Adela se lasă surprinsă ca fiind o însetată de lucruri înalte.  Pozează? Sau doar se răsfaţă provocându-i doctorului întrebări şi nelinişti?

De fapt, a simţit Adela, cu adevărat, ceva aparte pentru acest om, reîntâlnit, prin hazardul sorţii, într-un loc numai prielnic pentru o idilă romantică? Nu degeaba îl numeşte ea pe doctor "ma­gistru". Numai că, asemenea Cătălinei, nici ea "nu îl poate pricepe" pe cel ce îi vorbeşte pe înţeles.

Toate astea sporesc misterul eroinei. La urma-urmei, ce gândea Adela? Ce credea ea, de fapt, despre cvadragenarul ei adorator? Ce simţea pentru el? Dragoste? Res­pect? Admiraţie? Nici una şi nici alta sau din toate câte ceva? A fost toată această poveste, întinsă pe parcursul a numai două luni, tot un "joc de-a va­canţa?" Pentru că, să nu uităm, Adela este, ea însăşi, un om real. Care suferă, visează, iubeşte viaţa sau poate că, în felul ei, îl iubeşte şi pe Emil Codrescu. De aici pornind, ne putem întreba: "Dar dacă a ţinut şi Adela un jurnal al ei, de taină? Ce va fi scris ea în acest jurnal?".  

Pornind de aici, mi-ar place să cred că, o dată şi o dată, cineva se va încumeta să dea o replică peste timp modelului de-acum trei sferturi de veac. Creând o Adelă a vremilor noastre. Deşi, la cum arată lumea românească de azi, toată povestea inefabilă din roman ar eşua.

Fie într-o telenovelă, fie într-o schiţă de glossy des­pre un "el" - bătrân şi bogat şi o "ea" - top model, care se reîntâlnesc la o cină ro­man­ti­că şi îşi unesc destinele sub blitz-urile unui batalion de paparazzi. După care, bineînţeles, ei pleacă într-o super-lu­nă de miere într-o insulă exotică şi, odată întorşi acasă, năvălesc pe sticla televizorului şi ne împărtăşesc deliciile dragostei lor. Care dragoste sfidează di­fe­ren­ţa de vârstă, bârfele invidioşilor şi mi­ze­ri­i­le mărunte ale vieţii.
După care, di­vor­ţează, bineînţeles, tot sub lumina blitz-urior şi sub tirul camerelor de luat vederi!