“Destinul uman nu poate fi separat de suferinţă”

• Jurnalul Naţional: Cu ce gânduri reveniţi în ţară şi la Târgul Gaudeamus la sfârşitul lui 2010, un an foarte greu pentru România?

Norman Manea: Este un an greu şi pentru America, de unde vin. Destul să citiţi rezultatul ultimelor alegeri de la 3 noiembrie şi comentariile însoţitoare. Nici în alte părţi ale lumii situaţia nu este admirabilă. Ceea ce am văzut în ziarele româneşti în ultima vreme pare însă extrem de îngrijorător, nu doar privind situaţia generală a ţării, ci şi presa, intrată, s-ar zice, într-un stadiu de derută şi nervozitate extreme, vehiculând un limbaj violent şi partizan care numai terapie nu oferă schizofreniei momentului. Luând în considerare împrejurările actuale, poate nici nu aş fi venit la Gaudeamus, de care nu ştiu câtă lume mai are chef, dar am fost invitat de ambasadorul francez la Bucureşti, ca urmare a Premiului Medicis, primit acum câţiva ani, şi a celei mai importante distincţii guvernamentale franceze pentru cultură, primită anul acesta. Ar fi fost o insultă, presupun, să ignor simpatia “surorii” de gintă latină, Franţa. Nici promptitudinea cu care Editura Polirom s-a asociat acestei iniţiative n-aş fi putut s-o ignor.

• Ce şanse mai are cartea într-o astfel de lume, într-un astfel de context?

Şansele se reduc, fireşte, să sperăm că nu definitiv. Cartea se află de mai multă vreme într-o competiţie dezavantajoasă cu alte mijloace de comunicare în masă, televiziunea, internetul cu multele sale ramificaţii în creştere, alte noi şi inventive inovaţii ale momentului. S-ar putea ca întregul decor cultural al noului secol să se schimbe radical, cu greu să mai recunoaştem “relicvele” trecutului cu care generaţia mea a fost obişnuită.

• Vă place lumea în care trăiţi/în care trăim?

Nu mi-am ales-o şi nici nu prea cred în cea “de apoi” şi “de dincolo”, ca să pot spera într-o drastică schimbare şi o preponderenţă a idilicului în viitor. Este o lume grăbită, uitucă, nevrotică, asaltată zilnic de o avalanşă de murdării în care unii izbutesc să ţopăie, în frenezia burlescului. În tabloul general nu prea optimist din care facem parte astăzi cu toţii există totuşi, încă, din fericire, enclave individuale de armonie, de contemplare senină şi de creativitate, de intensă stimulare afectivă şi cerebrală. Cât vor dura, nu ştim şi poate e bine că nu ştim.

• Cum arată o zi obişnuită din viaţa lui Norman Manea acum?

Viaţa americană m-a obligat la adaptări drastice privind ritmul de muncă, viteza şi durata sa. Muncesc mult, la o vârstă când alţii îşi acordă privilegiile reveriei. Mă scol devreme, dar intrarea în zi nu este uşoară, cum n-a fost niciodată pentru mine. Prefer să dedic primele ore ale zilei unor treburi care solicită mai puţină concentrare (corespondenţa, ordonarea celor făcute în ziua precedentă, note pentru ziua în curs etc.). Cele mai bune ore sunt cele din prima parte a după-amiezii. Nu prea mai sunt în stare să lucrez până seara târziu, ca altădată, şi regret că timpul de lectură s-a redus şi el, din păcate. Lecturile sunt, de cele mai multe ori, “obligaţii de serviciu”  (responsabilităţile profesorului de colegiu) sau obligaţii afective faţă de scriitori-prieteni din toată lumea. Selecţia personală, bine informată, ca în tinereţe, a rămas acolo, în trecut, ca un reper exigent şi stimulator, dar fără mari şanse. Timpul este mereu crud, grăbit, nemilos, şiret, spulberând zilele cu fiecare clipă şi fiecare filă, te trezeşti năuc când te uiţi din nou la calendar. Senectutea este neverosimilă pentru copilul care am rămas şi deopotrivă excesiv de activă, copleşitoare prin semnele, dacă nu şi simptomele, pe care le furnizează zilnic. Le primim totuşi,  paradoxal, cu bucurie, dovadă că mai suntem îngăduiţi pe bila de lut care continuă, şi ea, în ciuda vârstei, să se mişte. 

• În “Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian”, volum recent tipărit în România, spuneţi că “istoria este adesea o agonie morală şi o maladie descurajantă”. Dvs. personal, ca scriitor şi om, cum resimţiţi istoria în prezent?

Bulversată, haotică, centrifugă. Fermentează la periferia ostilă centrului momentan şi ne pregăteşte, cred, mari convulsii. Noua ordine globală şi capitalistă a economiei nu cred că va putea stăvili noroiul vulcanic care tot încearcă să iasă la suprafaţă.

• Experienţa Holocaustului şi a suferinţei este una dintre temele care vă bântuie literatura. Cât şi cum mai trăieşte astăzi umanitatea această traumă şi cum se măsoară astăzi suferinţa?

Suferinţa este o experienţă umană esenţială pe care, oricâtă nefericire ne produce, n-o putem evita şi nici nu ar fi bine, cred. În ea se cumulează intensitatea umană cea mai puternică, chiar dacă nu o dată terifiantă, a existenţei. Întrebările majore şi tăcerile pustiului prin care rătăcim ne vin prin suferinţă. Poate nu întâmplător, mai toate marile opere au beneficiat de experienţa suferinţei. Destinul uman nu poate fi separat de suferinţă şi oricâtă diversiune agreabilă întâlnim sau inventăm, suferinţa ne ajunge din urmă şi ne instruieşte, din nou, asupra esenţialului. Lumea de azi este mai rapidă, instantanee chiar, aş zice, nu e timp pentru un lent consum al suferinţei. E bine, e rău, cine poate spune... 

• Care e cea mai frumoasă perioadă a istoriei dvs. personale?

Probabil, la revenirea în aprilie 1945 din Transnistria. Descopeream atunci “fantasticul banalităţii”, şcoala şi jocurile, rudele, mâncarea şi mătuşile, ospitalitatea unui oraş calm şi senin, plin de flori. Timpul petrecut atunci la Fălticeni şi apoi la Rădăuţi a fost o terapeutică tranziţie. Spun “descopeream”, şi nu “redescopeream”, deşi anii de până la deportarea din 1941 au fost, cu siguranţă, fericiţi, dar imaginea lor s-a spulberat parcă instantaneu când am fost brusc zvârliţi în noaptea plină de urlete şi groază a deportării. Frigul, frica şi foamea deveniseră hrană zilnică a hăituiţilor şi au rămas şi ulterior, în memorie, repere brutale de contrast faţă de orice definiţie a “fericirii”. Destinul a fost şi ulterior generos în umilinţe, primejdii şi limitări, instruindu-ne persistent asupra incertitudinii şi imprevizibilului. Au fost însă, fireşte, şi nu puţine momente fericite, în afara celui exploziv al întoarcerii: anii de liceu la Suceava, contactul cu Bucureştiul, bulevardele şi bibliotecile sale, dialogul cu cărţile şi prietenii, anul căsătoriei şi al primului volum, momentele festive de apreciere în America şi alte ţări. Viaţa nu este niciodată perfect zăvorâtă în nenorocire şi suferinţă; chiar şi în situaţiile extreme apar rare clipe de înseninare şi speranţă. Inventarul secvenţelor de “fericire” nu redă, de fapt, decât birocratic vibraţia jubilantă pe care împlinirile, atâtea câte au fost şi cum au fost să fie, ni le dăruiesc. Senectutea nu este nici ea cu totul lipsită de surprize faste şi benefice, de armonia contemplării, de acordul râvnit cu tangibilul şi intangibilul.

• Credeţi că angajarea civică a scriitorilor, a artiştilor, în general, mai poate aduce o schimbare în lumea de azi, cea americană şi cea românească?

Nu prea cred. Nu asta mi se pare însă schimbarea cea mai descurajantă a timpurilor pe care le trăim, ci mediocritatea – tot mai inevitabilă, aş zice – a politicienilor, pragmatismul lor inept şi teatral, populismul lor de doi bani, biata lor vanitate şi siguranţa de sine, ca şi, pe de altă parte, masele de gură-cască, vitalizate şi ele de vulgaritatea înscenărilor de larg consum.

• În acelaşi volum, povesteaţi că în America “intelectualul ca instanţă morală a naţiunii a cam dispărut”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru România. Ce se poate face pentru a-l aduce înapoi?

Cum am spus, nu această evidentă pierdere de autoritate a intelectualului mi se pare grozăvia cea mai mare, ci “starea naţiunii”, ca să preluăm un termen american. Nu neg că ar putea exista o legătură între una şi alta, dar sunt sceptic, mărturisesc, în legătură cu rolul de “salvator” al intelectualului în cetate. Cât despre întoarcerea la un trecut excesiv idealizat şi aducerea “înapoi” a intelectualului, ca soluţie de optimizare a prezentului, în această privinţă scepticismul meu, cum s-a înţeles, atinge cote înalte. Intelectualul nu lipseşte decât de la amvon; altminteri, el este prezent, mai mult ca oricând, peste tot, în aulele universitare şi în biblioteci, în spitale şi institute de cercetare, în fabrici de medicamente şi armament, în regia de teatru şi regia electorală, în edituri şi cabinete ministeriale, în industria de computere şi industria de ambalaj, în diplomaţie şi dietetică, peste tot avem oameni care lucrează cu mintea, şi nu cu braţul, şi se consideră sau sunt consideraţi intelectuali.

 •  New York, noiembrie 2010

Program

Norman Manea, unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi “writer în residence” la Bard College, New York, revine în România pentru o serie de evenimente. Printre altele, domnia sa va conferenţia în cadrul Facultăţii de Litere (astăzi, ora 18:00), va fi prezent vineri la Gaudeamus, la masa rotundă cu tema “Norman Manea: obsesia incertitudinii” (ora 18:30, participă Edward Kanterian, Paul Cornea, Carmen Muşat, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Claudiu Turcuş), iar marţi va fi invitatul lui Ion Bogdan Lefter la “Cafeneaua critică” (ora 18:30, Club Control).