Dincolo de timp, prin păduri interzise...

Mircea Eliade rămâne unul dintre cei mai importanţi cărturari ai exilului, fie şi numai pentru că este savantul de anvergură internaţională care a trezit interesul Occidentului pentru esenţele religioase ale Orientului.

A apărat cu ştiinţă şi convingere supremaţia spiritului, singura forţă intrinsecă evoluţiei, progresului. A proiectat irealul în realitatea concretă şi palpabilă, ştiind că dimensiunea extrasenzorială se relevă doar celor care au capacitatea de a o percepe, iniţiaţilor. Eliade nu a fost atras de literatura SF (precum discipolul său Ioan Petru Culianu), ci a cultivat, în perfectă cunoştinţă de cauză, proza fantastică.

Jean-Marie Le Clezio, laureatul Premiului Nobel pentru literatură de acum doi ani, a semnat în 1979 un editorial în revista La Quinzaine litteraire, intitulat "Mircea Eliade, iniţiatorul", în care spunea: "Cărţile lui sunt cărţi adevărate, ca nişte peceţi sau columne, ce nu sunt făcute numai din cuvinte şi din mode, ci creează în jurul lor un mister, un val de lumină care ne atrage şi ne face bine".

FRUCTUL OPRIT...
Scrierea "Nopţii de Sânziene" a durat şase ani, între 1949 şi 1955. Titlul franţuzesc al romanului, "Pădurea interzisă", conţine şi induce misterul teritoriului rezervat, ezoteric. Spaţiul este interzis, ca şi fructul din Grădina Raiului. Este vorba despre intrarea oprită celor cu pricepere obişnuită, cu capacitate de înţelegere comună, oarecare. Totuşi, "Noaptea de Sânziene" delimitează spaţii profane, ale tuturor, ca posibile depozitare ale miracolului, neobişnuitului, fantasticului.

Eliade se lasă purtat de fantezie spre Bucureştiul paradiziac al tinereţii sale. Construcţia sa epico-fantastică este proiectată într-un spaţiu fizic şi spiritual concret. Naraţiunea este densă şi orientată pe mai multe paliere.

Autorul crede că Shambla (devenită sambo), locul sacru, există pe pământ, lângă noi, aici şi acum, însă vizibil, perceptibil şi accesibil doar iniţiaţilor. Propune ieşirea din Timp, dar personajul său, Ştefan Viziru, ştie că: "Numai un sfânt poate trăi în timp şi totodată în afara timpului". Încearcă, tânjeşte către depăşirea condiţiei sale, torturându-şi prezentul: "Cum aş putea face să am şi o altă identitate? Cum aş putea să iubesc, în acelaşi timp, două femei?".

Acestui om, omului profan, i se pecetluieşte viaţa cu întâmplări sacre, fundamentale, de dincolo de lume. În spaţiul destinului său de muritor, Ştefan are în preajmă un scriitor, Partenie, şi un filozof, pe Biriş. Sunt prietenii şi confidenţii lui. Trăieşte de asemenea printre artişti şi cărturari pe care îi ascultă, pe care ar vrea să îi înţeleagă şi să-i asimileze, dar la provocările şi ideile cărora Viziru este aproape imun şi aproape opac. El suferă şi nu tălmăceşte rostul suferinţei, trăieşte sub presiunea istoriei, dar nu întrevede sensul chinului său interior.

Într-o declaraţie a sa, după întoarcerea din India, Mircea Eliade spune că, dacă oamenii ar activa conform naturii lor (calitativ deosebite şi ierarhic superioare), nu ar avea de ales decât între glorie şi asceză. Un personaj care crede că viaţa fără glorie, fără succes, nu are nici un rost este Spiridon Vădastra. Crede în steaua lui de mitoman şi inventator închipuit.

"Ce contează să fii ministru, când sunt atâtea lucruri? Lucruri mari, pe care nu le poate face oricine! De pildă, să descoperi Polul Nord! Să nu fi fost încă descoperit şi eu să îl fi descoperit!... Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toţi regii la curţile lor, aş fi devenit membru al academiilor din lumea întreagă!..."

Până la urmă, fără să fi făcut descoperiri epocale, ajunge agent al unui serviciu secret. Pentru un om ca Vădastra, care vrea să fie mai mult decât poate, proximitatea unui serviciu secret este foarte mare lucru, aşa încât îşi închipuie că, în sfârşit, este cineva. Cornel Ungureanu îl caracterizează memorabil: "Vădastra e chior: prin urmare, marcat. E demonic, aparţine subteranei mizerabile din care se nasc (totuşi!) geniile. E bastardul acestei lumi de misionari, de apostoli, de fascinaţi (şi de falsificatori) ai culturii". ("Mircea Eliade şi literatura exilului")




ADIERI DE TAINE...
Traseul labirintic al personajului principal, orele fără timp, camera ascunsă (loc al conexiunii cu alte dimensiuni) fac din "Noaptea de Sânziene" un roman adiat de taine, supus misterelor, o carte a pragurilor hotărâtoare între lumi.

Le Clezio (ne) lămurea cu privire la pledoaria gânditorului român întru valorile spirituale: "Iată prima revelaţie a lui Mircea Eliade, de care începem să ne dăm seama, supuşi urgenţei: nu există civilizaţie care să nu fie creaţie, poezie... Privirea lui asupra lumii este ascuţită, uneori exactă până la suferinţă, căci conţine un amestec de fericire extremă şi de adevăr dureros".

Ştefan Viziru, funcţionar exemplar, căsătorit cu Ioana, o iubeşte halucina(n)t pe Ileana. Crede sincer că doar această iubire îl poate mântui. "Când am s-o reîntâlnesc, am să devin alt om. Fata asta mi-a fost ursită şi n-am înţeles. Am lăsat-o să plece de lângă mine, acesta a fost păcatul meu. Acum trebuie să o caut. Aşa mi-a spus şi ea: că am s-o caut până la sfârşitul pământului. (...) Din clipa în care am întâlnit-o, am ştiut că era mireasa mea, ursita mea, dar n-am voit să plec cu ea în lume. O iubeam şi pe Ioana. Nu ştiu cum să îţi explic...", tânguie a mărturisire Ştefan către prietenul lui, Bursuc.

La sfârşitul poveştii şi al cărţii, când doar pentru o ultimă declaraţie mai rămăsese timp, Ileana află că doar pe ea a iubit-o Ştefan toată viaţa. Îndrăgostiţii lui Eliade îşi exprimă ardoarea în declaraţii patetice, în tirade incendiare. "Rostite pe o scenă, toate aceste fraze ar fi ascultate cu religiozitate de publicul din sală. Cuvintele mari, repetiţiile n-ar provoca nici un zâmbet ironic." (Alex. Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane")

Eliade mărturisea despre pornirea iniţială în scrierea romanului: "Când, acum ceva ani, am început să scriu «Noaptea de Sânziene», nu ştiam nimic altceva în afară de sfârşit. Ştiam că după 12 ani Ştefan o va întâlni pe Ileana, tot într-o pădure, şi că va recunoaşte maşina care dispăruse în pădurea de la Băneasa, în noaptea de Sânziene, 1936".


A trăit în clocot şi reverie, a traversat convulsii istorice...
Mircea Eliade a învăţat sanscrita şi tibetana în India, a învăţat portugheza la Lisabona, a predat istoria religiilor la Sorbona şi la Chicago. Şi-a cucerit gloria şi notorietatea visate în copilărie şi adolescenţă. Lucrările de cercetare ştiinţifică le-a scris în cea mai mare parte direct în franceză sau engleză, iar literatura, în limba română. Iar proza sa fantastică poartă în esenţă, ca pe un mesaj genetic, folclorul românesc, dar şi mitologia universală. A trăit în clocot şi reverie, a traversat convulsii istorice, a ştiut mereu că există "dincolo". Dincolo de un roman, ansamblul operei. Dincolo de inexplicabil, semnificaţia. Dincolo de lume, o altă lume. Dincolo de dincolo.

"Când am început să scriu nu ştiam nimic altceva în afară de sfârşit. Ştiam că după 12 ani Ştefan o va întâlni pe Ileana, tot într-o pădure, şi că va recunoaşte maşina care dispăruse în pădurea de la Băneasa, în noaptea de Sânziene, 1936"
Mircea Eliade

"Cărţile lui sunt cărţi adevărate, ca nişte peceţi sau columne, ce nu sunt făcute numai din cuvinte şi din mode, ci creează în jurul lor un mister, un val de lumină care ne atrage şi ne face bine"
Jean-Marie, Le Clezio