Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aş dori ca, pe această cale, să anunţ publicului că am câştigat la concursul “proasta mileniului”. Mulţumesc...
Aş dori ca, pe această cale, să anunţ publicului că am câştigat la concursul “proasta mileniului”. Mulţumesc. Vă mulţumesc mult de tot, ştiu că mă invidiaţi, dar, vă rog, încercaţi să nu vă mai faceţi un păcat în plus. Pur şi simplu acceptaţi realitatea: nimeni nu are cum să fie mai prost decât mine, şi-l ameninţ foarte... ă... ameninţător, ca nici măcar să nu-ncerce. Am să-l sfărâm! Am să-l dobor!
Deci. Sunt la înmormântarea scriitorului Vintilă Corbul şi acolo, la capela cimitirului Belu, vine la mine o tanti pioasă, îmbrăcată în negru. Vocea tremurată încearcă să mascheze o încercare de plâns. Îi tremură şi bărbia. Mi se adresează încetişor, ca şi cum ar vrea să-mi spună o taină. Vrea să-i dau telefonul ca să dea, aţi ghicit, un telefon. Aflu imediat că i-a murit băiatul în vârstă de 16 ani şi vrea să ajungă la morgă pentru a-l lua şi a-l duce acasă, în Craiova. Pentru aceasta, îmi spune, trebuie să ia legătura cu medicul de la morgă, un anume Popescu. “Da’ cum a murit?” “Accident.” “Ce fel de accident?”
“S-a aruncat de la etaj, era schizofrenic.” Empatizez pe loc cu suferinţa femeii. Decid că trebuie să mă simt vinovată pentru că eu nu sunt aşa de nefericită ca ea, ceea ce şi fac. Îi dau imediat telefonul şi mă retrag pentru a-i oferi clipele de intimitate de care cred că are nevoie. Vine după mine şi-mi spune c-a intrat căsuţa poştală, dacă se poate să mai dea la un alt număr de telefon. Desigur, doamnă, staţi liniştită, puteţi suna şi-n Honolulu, doar oameni suntem! “Săru’mâna, Dumnezeu ajută.” Cum nu mă îndoiesc de acest lucru, aproape că-i îndes femeii telefonul la ureche şi, din nou, mă retrag.
Nu-nţeleg pentru ce, doamna se lipeşte de mine în timp ce vorbeşte la telefon. Mă gândesc că are nevoie de suport moral şi o mângâi cu mişcări ferme pe spate (adică să aibă forţă să treacă prin aceste clipe grele, eu sunt alături de ea). Mai mult, îmi dă ea însăşi telefonul să vorbesc eu. Ea nu poate, e dărâmată de durere. Preiau controlul cu fermitate. “Da, deci cât costă transportul până la Craiova?” “Zece milioane”, după care tipul se lansează în explicaţii despre cât costă benzina, îl întrerup, căci divagaţiile mi se par pierdere de vreme. Într-o oră trebuie s-ajungă la morgă şi n-are vreme.
O-ntreb pe tanti dacă mai vrea să mai întrebe ceva. Nu, nu mai vrea. Închid, întrebându-mă pios cum ar arăta lumea asta dacă toţi oamenii ar fi aşa de buni ca mine. Doamna mă întrerupe şi m-anunţă că ea n-are decât patru milioane, dacă se poate să-i dau eu restul de şase, că “Dumnezeu ajută”.
Deşi se străduieşte, totuşi nu reuşeşte să plângă. Nu-i dau banii, dar mă gândesc totuşi să-i dau cardul meu şi un bileţel pe care să notez PIN-ul. N-o fac. Sunt o bestie. Mă lasă în pace şi tăbară pe alte două fete, în timpul slujbei de înmormântare. Seara sun la “doctorul Popescu”, îi spun că sunt impresionată de caz şi vreau s-o ajut pe doamna. O voce necizelată, o dicţie care, în mod cert, nu aparţin unui medic. “De care caz?” “De ăla cu copilul, cu accidentul.” “Aaa, cu accidentul rutier! Mulţumim mult, nu mai e cazul. S-a rezolvat.” După care închide repede. Eram “căpitan Georgescu”.
