În căutarea "Ultimei nopţi de dragoste"...

Camil Petrescu (1894-1957) rămâne în literatura română omul care a văzut idei. A fost romancier, dramaturg, doctor în filologie şi poet. S-a născut în Bucureşti, iar destinul său ieşit din comun şi-a arătat colţii de timpuriu. Rămas de mic orfan de ambii părinţi, a fost crescut de o doică, undeva în mahalaua Moşilor.

Tânărul Camil Petrescu a ales să trudească îndârjit pentru a se întreţine, pentru a se instrui şi autoeduca, pentru ca mai târziu să se afirme. A reuşit astfel, să absolve Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. A debutat cu versuri, în care şi-a încrustat de la început, crezul literar: ,,Dar eu/ Am văzut idei ...(...)/eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinanţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei/."

Între 1916 şi 1918, Camil Petrescu a fost ofiţer al armatei române. Pe front, a fost rănit şi după o şedere într-un spital militar, revine în prima linie a primului război mondial, după care este luat prizonier de către unguri. Experienţa cumplită a războiului care înseamnă între altele degradare fizică şi psihică, depersonalizare şi iminenţa morţii se regăseşte în romanul "Ultima noapte de dragoste..." . Această experienţă tragică şi absurdă s-a dovedit decisivă pentru un intelectual.

Personajele sale, mai cu seamă în teatru, sunt chinuite şi contorsionate, inadaptabile, din cauza intransigenţei lor morale. De aceea, poate, Camil Petrescu a contrariat o parte a istoricilor literari, prin adeziunea sa târzie la literatura propagandistică.

În "Istoria..." sa, criticul literar Alex. Ştefănescu scrie: "Datorită, probabil, vechilor lui complexe de copil al nimănui (complexe agravate de o surzenie contractată încă din primul război mondial) Camil Petrescu nu trebuie să facă un prea mare efort moral pentru a se solidariza cu noua clasă politică a României care intonează: "Sculaţi voi, oropsiţi ai vieţii/ Voi, osândiţi la foame, sus!"

În 1939, Camil Petrescu a fost numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti iar în 1947 a fost ales membru al Academiei Române.
Beletristica lui Camil Petrescu este o pledoarie pentru proustianism: nostalgie, fluxul memoriei involuntare, folosirea parantezei epice, dar şi pentru o literatură autentică, anticalofilă.

NEVOIA DE CERTITUDINE
Romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a apărut în anul 1930. Este, în prima parte, povestea de dragoste dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, văzută prin chinul geloziei celui dintâi, iar în partea a doua, un jurnal de război.

Gheorghidiu, însurat de doi ani şi jumătate cu Ela, o colegă de la Universitate, bănuia încă din timpul facultăţii că ea îl înşală: "Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest...(...)". Cei doi s-au căsătorit din dragoste, săraci fiind. Un unchi "considerabil de bogat"
i-a lăsat lui Ştefan o avere impresionantă.

Noua situaţie materială, banii picaţi din cer aduc cu sine o altă condiţie socială, indiferentă idealistului Gheorghidiu, dar şi ispite mondene, de care Ela este atrasă în mod vizibil.

În peisajul cuplului conjugal Ştefan-Ela se insinuează petreceri, excursii, competiţii sportive, conjuncturi în care apare şi un anume Gregoriade. Cuceritor, sigur pe el, adorând să fie adulat, Gregoriade nu îi rămâne Elei indiferent.

"Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el(...). La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni".

Ela este blondă, frumoasă şi tânără, proiectată brusc în deliciile vieţii celor bogaţi. Înveşmântată în toalete noi, impuse de moda timpului, admirată şi invidiată deopotrivă, Ela, îmbătată de noul parfum al vieţii ei, alunecă în ritmul unui valsboston. În acest timp, Ştefan Gheorghidiu spumegă în tăcere.

"Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam de asemenea cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place şi că îl vor face un fel de memento al acestei iubiri în viitor. Eram trist, cu toată truda de a surâde". Pentru ea, dragostea este un joc de societate iar averea soţului este o scenă pentru cochetăria ei concupiscentă. În orice caz, Ela nu înţelege dimensiunea morală a lui Ştefan.

Şi tot aşa, Ştefan Gheorghidiu, personaj cu o energie uriaşă, capabil de pasiuni devoratoare, hipersensibil, se chinuie mut, îşi contorsionează sufletul în boala sinucigaşă numită gelozie. Trăieşte o criză, o criză puternică, traductibilă şi printr-o devoratoare nevoie de certitudine. Pentru că în fond, nu capătă niciodată dovada limpede, strigătoare la cer că ar fi fost într-adevăr înşelat.




"Ultima noapte de dragoste..." este, ca şi "Patul lui Procust", un roman de analiză erotică. George Călinescu scrie în "Istoria..." sa: "Bărbatul iubeşte femeia şi este robit ei, dar e în stare în acelaşi timp s-o observe, să se umple de cea mai animalică gelozie, putând să se scruteze însă pe sine: eroul e operator şi pacient, impulsiv şi lucid."

Astfel, afectivitatea şi intelectul se luptă corp la corp, pe viaţă şi pe moarte, în fiinţa străfulgerată de patimi a lui Ştefan Gheorghidiu.

IMINENŢA MORŢII...
Îl salvează însă conştientizarea unei drame oricum, mai puternice. Realitatea războiului, fatalitatea morţii. Trăieşte pe viu luptele din zona Rucăr-Bran şi de pe Valea Prahovei. Răniţi, sânge, mitraliere, baionete, deznădejde, frică în beznă, frig, gloanţe. Război.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.
"E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte. E ceva de înmormântare în amurg sărac. Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel, ceea ce cunoaşte într-un anumit fel". Aşa simţea Ştefan Gheorghidiu, cel a cărui inimă fusese spintecată de gândul crimei pasionale şi al suicidului din amor...

Era capabil să dezerteze pentru iubirea sa, pentru a vedea cu ochii trădarea sau fidelitatea femeii iubite... Război era şi în fiinţa sa chinuită de întâmplări: despărţirea de Ela, masca indiferenţei, căutări, aşteptări, plonjarea în zvârcolirea trupească instinctuală, cu scop de răzbunare... Până la urmă, împăcarea "o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool."

Dar "exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Nu pot gândi nimic..." Trăind în apropierea morţii, Ştefan Gheorghidiu poate privi zâmbind amar o scrisoare anonimă care îl înştiinţa că Ela îl înşală. În sufletul lui de ofiţer al armatei române, fusese dinamitat chinul din iubire. Dacă dragostea este o chirurgie eterică pe corpul energetic, războiul este o mutilare sângeroasă pe corpul fizic, dar şi în destinul unor oameni nevinovaţi.

Aşa încât, eroul-îndrăgostit crede că: "Orice iubire este ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă. Frumuseţea are pete şi e trecătoare".

Experienţa din război, trăită de Camil Petrescu, notată într-un jurnal de campanie, a fost transferată personajului din ,,Ultima noapte..." Prin talentul său, romancierul a transformat viaţa în artă pură, încărcată de autenticitatea unei experienţe dramatice. Camil Petrescu ne înfăţişează războiul adevărat, viaţa dureroasă a celor ce execută milităreşte ordine, împuşcând absurd necunoscuţi...

George Călinescu explică: "... n-avem de a face cu un reportaj despre război ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. Aici Camil Petrescu este un mare prozator."

În psihicul torturat de incertitudinea iubirii absolute, se răstoarnă groaza şi panica, iminenţa morţii, cunoaşterea adevărată a războiului. Pentru Gheorghidiu, frământările care îi răniseră fiinţa, devin minore. La capătul întâmplărilor-limită, reuşeşte să cântărească viaţa sa, cu alte măsuri. Când i se vindecă rănile din război i se vindecă şi sufletul, astfel scăpat din infern, are puterea de a o întreba pe Ela, senin: "Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu, dacă ne-am despărţi?"

A doua zi se mută la hotel, lăsându-i Elei "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul". El nu este un învins. Decizia finală dospeşte răzbunare şi dispreţ suveran, dar, mai presus de toate, eliberarea morală.

Romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a fost o explozie în literatura interbelică. A rămas pe raftul întâi, de-a lungul timpului. Cartea aceasta este o bornă kilometrică ce ne arată drumul spre interior, spre conştiinţă, spre noi înşine. Analiza introspectă a autorului devine prin lectură şi a noastră.

În volumul de eseuri "Teze şi antiteze", apărut în 1936, Camil Petrescu scrie: "Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenţia şi răbdarea unui covor de preţ". Iar nouă ne rămâne să păşim sau să îngenunchem, să ne învelim sau să ne contopim fiinţa cu nuanţele stoarse din strigătul coloristului-artizan care a plăsmuit covorul.