Jurnalul unei sensibilităţi tragice

Descendent şi reprezentant, pe linie maternă, al unei familii cu tradiţie intelectuală, Anton Holban a fost nepotul criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu. Copilăria viitorului romancier a fost marcată de personalitatea bunicului său din partea mamei, Vasile T. Lovinescu.

Excesele de brutalitate ale tatălui său, firea impulsivă şi aspră a acestuia (pe care romancierul Anton Holban şi le va aminti mai târziu), au dus la despărţirea părinţilor săi. Pe atunci, viitorul scriitor avea doar şapte ani. O dată cu începerea şcolii elementare, la Fălticeni, atmosfera cultivată şi rafinată a familiei Lovinescu a influenţat pozitiv şi definitiv dezvoltarea şi personalitatea lui Anton Holban.

Avea 30 de ani, în 1932, când îi scria unui prieten: "Se pierde vremea la cafenea, se bârfeşte şi, snobi, perorăm fără jenă ultima modă franceză. Numai singurătatea te face mai vibrant, mai tragic şi prima condiţie ca să pricepi ceva este să nu fii fericit". (Anton Holban, "Pseudojurnal", Editura Minerva, 1978)

Ne aflăm în perioada interbelică.

"Societatea românească relativ liberă şi prosperă şi, în orice caz, evoluată dintre cele două războaie mondiale are o literatură pe măsură. Legea cererii şi ofertei reglează fin raportul dintre public şi scriitori. (...) Publicul este diversificat - în consecinţă şi literatura este diversificată. Toate categoriile de texte beletristice, de la cele destinate publicului larg şi până la cele care se adresează unor cunoscători de literatură exigenţi, se găsesc pe piaţa literară." (Alex Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane"). Prestigiosul critic literar Alex Ştefănescu îl încaderază pe Anton Holban, alături de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, într-o proză a autenticităţii.

VIAŢA PE HÂRTIE, UN DOCUMENT SUFLETESC
"O moarte care nu dovedeşte nimic" apare în 1931. El şi Ea, Sandu şi Irina, se adâncesc haotic într-o poveste de dragoste care le livrează generos sfâşieri sufleteşti, iluzii, neputinţe şi orgolii. Toate acestea, transfigurate literar, conferă romanului consistenţa unui document al trăirii analizate, explicate, disecate. Invadat de amurgul petrecut în Jardin du Luxembourg, Sandu îşi împreunează mâinile, îndreaptă ochii spre cer şi îi spune lui Dumnezeu: "Am o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă şi am obosit vorbind singur, inutil şi ridicol.

Nu e bogată şi mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată. Doamne, fă să-mi recapăt libertatea...". Cu toate acestea, Sandu simte nevoia să o domine tiranic pe Irina, aşezat în confortul presupusei sale superiorităţi intelectuale şi morale. El se consideră lucid şi îşi aşterne viaţa pe hârtie, spre analiză.

Eugen Lovinescu însuşi remarca în roman "latura unui erotism de substanţă pur psihologică". Prin tot ce face, Sandu îi fredonează Irinei, expresiv, popularul "nu te iubesc, nu te las". Ea ştie, îndură cu speranţa că iubirea ei va fi mai puternică decât frica de dezastru. El îi repetă: "Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!". Încă din primele pagini ale romanului, Sandu spune ce are pe suflet: "Mult am chinuit-o, sărmana!". Sau: "La braţ cu Irina, visam succese cu altele...". Însă dacă rămânea singur, intra în panică, avea nevoie de ea, "căutam deseori consolarea în fiinţa ei".

SINDROMUL IUBIRII DINTRE VICTIMĂ ŞI CĂLĂU
Până la urmă, despărţirea şi distanţa dintre cei doi schimbă brusc poziţiile şi dispoziţiile sufleteşti. El, eroul, nu mai are siguranţa că este iubit şi asta îl nelinişteşte profund. De-abia acum îl sperie tăcerea celei ce până mai ieri îl plictisea cu lacrimile şi iubirea ei insistentă. Caz tipic de iubire între călău şi victimă.

"Ce ai de gând să faci cu mine?", întreabă Irina, iar el, mărinimos, gentil şi superior unei existenţe derizorii, îi dă libertatea să se căsătorească. Ea vrea să smulgă din destinul său această poveste scrisă sub semnul provizoratului nesfârşit şi chiar se mărită. "Concesiile încep din partea lui cu aceeaşi precipitare cu care până acum îşi aglomera rezistenţele. Abia în faţa faptelor îşi dă seama că a iubit-o pe Irina; crede în pasiune după ce a respins-o.(...) Până la urmă, reintră în vechiul lui eu: iar o dispreţuieşte şi o consideră fără personalitate, iar se crede disponibil şi pleacă din nou în Franţa." (Pompiliu Constantinescu, "O moarte care nu dovedeşte nimic", Vremea, 1931) Poate că Irina s-a măritat doar din clasică răzbunare, cert este că finalul romanului înseamnă fatalitate, ireversibil, moarte. "O moarte care nu dovedeşte nimic" este o evocare crudă, o resuscitare a memoriei afective, dar şi analiza subtilă a unei iubiri nefericite, în urma căreia a rămas întrebarea: a fost sau nu un accident? "Poate a alunecat..." sunt cuvintele cu care se încheie romanul, concentrând obsesia romanelor lui Anton Holban, neputinţa omului de a afla vreodată adevărul întreg.

Metamorfoze
Într-o scrisoare adresată prietenului său, profesorul Octav Şuluţiu, în 1932, Anton Holban scrie "Unele critici asupra romanului  «O moarte care nu dovedeşte nimic» (binevoitoare toate, ceea ce e rar la noi când nu te agiţi pe la redacţii) n-au vorbit nimic despre obsesia morţii, care revine la fiecare pagină. Şi atunci, cu tristeţe neînchipuită, am văzut inutilitatea publicării volumului, căci frământările n-au ieşit dintre rânduri". (Anton Holban, "Pseudojurnal", Ed. Minerva, 1978) "Ioana" este un roman al geloziei, cu faţetele, umbrele şi metamorfozele acestei stări de tortură. Ioana şi Sandu vor să-şi vindece suferinţa din iubire, alegând, terapeutic, despărţirea. Ea crede că se eliberează, căsătorindu-se repede cu altcineva. "Vindecare a metafizicii prin fizică", cum scria despre acest roman Pompiliu Constantinescu. După trei ani de dor, nostalgie, tânjire a unuia după celălalt, hotărăsc să reia povestea întreruptă. Iluzia regăsirii pasiunii de  altădată îşi dă sufletul sub tortura geloziei retroactive, extenuante, dureroase. Sandu reface mental întâmplările trăite de Ioana cu celălalt, autoflagelându-se cu voluptate.
 
Paroxism
În 1937, Anton Holban se internează la Spitalul Filantropia, pentru o banală operaţie de apendicită. Urmărit întreaga viaţă de obsesia morţii şi, probabil, având presentimentul dispariţiei sale apropiate, scrie o scrisoare în care îşi exprimă ultimele dorinţe. În urma operaţiei nereuşite, Anton Holban se stinge din viaţă, absurd, la 35 de ani, la 15 ianuarie. Romanele lui Anton Holban sunt de factură analitică, psihologice, închid în ele ardoare, patimă şi frământare. Personajele sale se zvârcolesc în suferinţă. Autorul nu prezintă atât fapte, poveşti, întâmplări, cât analizează cu fineţe zbuciumul sufletesc, unduirea delicată a sentimentelor. Elementul epic fiind fragil, lipseşte adesea concreteţea şi plauzibilitatea. În realitate, trăirea paroxistică este o însuşire a tragediei autentice personajelor, un fel de a fi, în care palpită sensibilităţi tragice.