Adrian Păunescu vorbeşte despre prietenia sa cu Marin Preda,
care a debutat pe vremea când cel din urmă era un mare clasic, iar cel dintâi
un tânăr poet. Fără "cel mai iubit dintre pământeni", scriitorul care a
întregit geniul literaturii naţionale, "n-am fi fost noi înşine".
- Jurnalul Naţional: În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Marin Preda?
Adrian Păunescu: Mă consideram laureatul unui premiu, în acelaşi an, pe care-l luase şi Marin Preda pentru proză. Asta era - formal vorbind - o senzaţie desigur înşelătoare de egalitate între oameni. Nu poate fi vorba de egalitate. El era un mare clasic, eu eram un tânăr poet, dar - eu asta le spun şi studenţilor mei, ca ei să înţeleagă faptul - că umilinţa unui om cu adevărat talentat nu este dăunătoare...
Umilinţă! Cum zic, aşa e... Aşa e pentru mine. Să mergi - atunci când eşti tânăr şi când te aşteaptă tot felul de evenimente de viaţă la care refuzi să participi, te aşteaptă femei pe care le poţi iubi, te aşteaptă prieteni cu care poţi conversa liber - să mergi la Marin Preda acasă, să stai după el, pentru că Marin Preda era un tip cu tabieturi, cu nevastă tânără... să stai în hol, să-l aştepţi şi el să vină... că el mă şi preţuia, mă şi iubea şi nici nu era un personaj murdar, care să vrea să calce în picioare demnitatea celorlalţi, dar avea obligaţii, că nu mă chema el. Eu, ca ziarist, lăsam la o parte poezia şi premiul egal cu al lui Marin Preda şi mă duceam... cu mâna mea dreaptă - nu eram atât de bogat încât să am un casetofon - notam cele mai interesante lucruri pe care le spunea Marin Preda. Aşa credeam eu, că sunt cele mai interesante. Şi că lucrurile au stat aşa o dovedeşte împrejurarea că la câteva luni după ce am început treaba respectivă, plecând în America la o bursă, Marin Preda n-a mai continuat lecţia sa de publicistică majoră, existenţială, şi a scos o carte: "Imposibila întoarcere", pe care îmi promisese că mi-o dedică. În mod normal, ar fi trebuit să apară întrebările şi răspunsurile. Orgoliul meu m-a îndemnat să-l întreb: "Domnule Preda, se poate aşa ceva? Aţi zis că-mi dedicaţi cartea asta...". "Monşer, n-am putut din cauza nevesti-mii. E tânără, voia să i-o dedic ei... Şi atunci m-am gândit să fac o dreptate, să nu i-o dedic nici unuia dintre voi... Zic: "Dom' Preda, dar nu e nici o dreptate aici. Cum, nici unuia? Păi dânsa ce contribuţie a avut aici? Dânsa dormea în timp ce noi lucram!". Şi-atunci, el mi-a facut o dedicaţie pe o carte: "Lui Adrian Păunescu, făra de care această carte n-ar fi fost scrisă". Sigur că aşa e... dar mie mi-a părut rău că un lucru pe care l-am făcut împreună i-a rămas numai marelui scriitor. Pentru mine ar fi fost, într-un anumit fel, o nouă recunoaştere a tipului meu de existenţă şi de creaţie...
În general, oamenilor le place să-şi depăşească limitele
AP: Da, şi-n genere, eu nu m-am simţit bine în singurătatea orgolioasă a propriilor realizări - câte au fost! Pe Marin Preda l-am convins greu să facă publicistică. Era foarte enervat: "Hai
monşer, lasă-mă dracu-n pace cu publicistica dumitale. Ce publicistică!?". "Dom' Preda, e nevoie ca oamenii să ştie cum vă raportaţi la una, la alta..." Dar le au pe toate în cărţile mele! "Dom' Preda, trebuie să vă şi dezvăluiţi"... În fine... la început, noi ne-am certat. Întâlnirea noastră a fost una cu scântei, pentru că el l-a atacat pe Fănuş într-un articol, eu i-am luat apărarea lui Fănuş şi l-am atacat pe Preda. Dar astea toate au trecut şi ne-am împrietenit teribil... i-am dus îndeobşte veşti bune, a trebuit să-i duc şi veşti proaste. Aveam întâlniri aproape zilnice la Marin Preda la editură, la ora 2:00. El atunci venea şi rezolva tot. Am participat la multe evenimente de viaţă ale lui, am fost împreună cu un vas pe Dunăre, la inundaţii şi ne-am apropiat foarte mult. Îi plăcea să mă ia lângă dumnealui şi să conducă un Fiat 1500... În general, oamenilor le place să-şi depăşească limitele... şi îi plăceau femeile frumoase, deşi el nu se lăuda c-ar fi un om cu succes la femei. Fac precizarea că fusese totuşi soţul celei mai frumoase femei a epocii, poeta Aurora Cornu...
Da! Dar atunci era... înnebunitoare...
- Aţi descrie drept prietenie relaţia dintre dvs, şi Marin Preda?
Da!
- Totuşi, a început cu o ceartă!
Da, dar de prima oară s-au epuizat cartuşele. Mai mult decât cu mine, a fost prieten cu Eugen Simion, în care avea o foarte mare încredere, cu Cezar Ivănescu şi cu Mihai Ungheanu, o bună perioadă. Sigur c-avea sfătuitori: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, avea încredere în ochiul critic al lucizilor de meserie, dar îşi urma în genere chemarea lăuntrică. Nu era un risipitor. Îi plăcea foarte mult în orice caz o idee pe care a descoperit-o când a plecat într-o caravană a Scânteii Tineretului împreună cu regretatul scriitor şi ziarist Eugen Florescu, delegat de Nicolae Dragoş, care era redactor-şef al Scânteii Tineretului. A descoperit o chestie pe care o exploata cu toate ocaziile. Spunea aşa: "Monşer, oamenii, când sunt tineri, abia aşteaptă să treacă necazurile de care se izbesc şi să-nceapă să-şi trăiască şi ei viaţa şi abia într-un târziu îşi dau seama că aia a fost viaţa... Aia cu toate necazurile şi urâciunile...
El asta era, un geniu în stare pură
Foarte frumos... O idee existenţială pură... era foarte interesat de părerea bună despre el...
- Părerile proaste nu-l interesau?
Îl interesau, dar nu se lăsa cotropit...
- Îşi cunoştea propria valoare...
Îşi cunoştea foarte tare propria valoare, dar uneori mă mai întreba: "Ia spune, cum a zis Eliade despre mine? Hai, povesteşte-mi!". Şi mă punea să-i pun caseta mea cu Eliade şi, la fiecare cuvânt al lui Mircea Eliade, spunea: "Da' de ce a zis el aşa?"... El se situa... El avea nevoie, în nebunia lui de geniu de natură pură - pentru că el asta era, un geniu în stare pură - contrariat de viaţa de fiecare zi, obosit de toate întâmplările urbane şi iubind, iubind cu disperarea venitului de pe front. Şi îl interesa tot: "Te-ai mai văzut cu Monica? Ce mai zicea?". Îl enerva, la un moment dat, faptul că prietenii lui din Franţa erau miraţi că el, când se duce pe acolo, are bani la el: "Monşer, ce-ar vrea ăştia? Ca eu să stau la colţul străzii?" Îi respecta pe cei dintr-o generaţie mai vârstnică, pe Jebeleanu, pe Miron Paraschivescu, pe Zaharia Stancu, pe Geo Dumitrescu. Cu Geo Dumitrescu şi cu Preda am trăit o noapte colosală. Am fost cu Dumitrescu la Marin Preda, care abia se mutase în Cotroceni, unde ne-am şi scris cartea "Imposibila Întoarcere". Ne-a arătat
casa. Într-o debara, avea niste whisky. Geo Dumitrescu, care lua medicamente şi n-avea voie să bea, îi zice: "Mă Marine, dă, mă, şi tu un whisky pentru acasă!". "Monşer, dacă vrei, îţi cumperi singur!". (râde) Nu se lăsa, era zgârcit...
- Păi ziceaţi că nu era un risipitor...
Nu, nu... era strângător... O scenă extraordinară am trăit împreună în Elveţia, cu scriitori mai vârstinici, eu eram tânăr pe vremea aceea. Eram eu, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Grigore Hagiu, Adrian Marino... de îndată ce am plecat de pe aeroportul din Bucureşti, eu şi Geo am fost daţi afară de la România Literară. A fost un gest "tandru" pe care l-au făcut cei de la Partid împotriva mea.
Pentru că faceam o revistă...
Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos
...Care nu respecta linia partidului. Şi atunci, Marin Preda s-a solidarizat cu noi imediat şi mi-a cerut: "Monşer, ia scrie dumneata pentru noi o telegramă de protest, să i-o trimitem lui Ceauşescu". Am scris telegrama, am citit-o, le-a plăcut tuturor şi zic s-o dăm la poştă. Da, dar cine o plăteşte? De aici a urmat o ciondăneală între Marin Preda şi Geo Dumitrescu. Preda spune: bine, mă, Geo, dupa ce că mă solidarizez cu tine şi mă vor da afară de la Cartea Românească, vrei să-ţi plătesc eu ţie telegrama în care te apăr pe tine? La care Geo spune: "Bine, mă Marinică, da' cum îţi închipui tu c-aş putea eu să vă cumpăr pe voi, plătind o telegramă? N-o mai trimitem!". În fine, ne-am împăcat în felul următor: Preda a zis: "Eu cu domnu' Păunescu facem o echipă, tu, Geo cu Hagiu faceţi altă echipă şi jucăm la hotel popice. Cine pierde plăteşte telegrama!" Fireşte, i-am bătut de i-am smintit. De la un punct încolo, Preda zice: "Să jucăm de-acuma şi pe bere!"... (râde)... dar dincolo de aceste fapte de fiecare zi, el avea măreţie şi era un om normal, un om natural.
La începutul anilor '70, am mers împreună la Ceauşescu. Atunci a spus, după părerea mea, o replică istorică. Aşa ceva nu s-a întâmplat de două ori. Apăruse ideea - Ceauşescu însuşi o scosese - de a se reacredita realismul socialist. Eu m-am dus la editură şi i-am zis, domnu' Preda, ia uitaţi"... a luat el ziarul şi a văzut ce scria acolo, cum că Ceauşescu ţinuse o cuvântare în sensul ăsta pe la Călăraşi... zice: "Monşer, ce ne facem? E o nenorocire!". "Hai să protestăm", zic. "Unde, monşer?". "Păi la Partid", zic. "Hai monşer, cine ne ascultă, fii serios."
Zic: "Dom' Preda, m-am întâlnit cu Titus Popovici, care în lumea literară e considerat un fel de egal al dvs... era foarte abătut..." "De ce?", zice Preda. Păi fusese la Ceauşescu şi vă pârâse că aţi fost la Roma, într-un club şi deşi ţara era atacată acolo, dvs, în loc să luaţi cuvântul, să spuneţi câteva cuvinte calde despre ţara dvs, aţi plecat la cumpărături, să vedeţi muzee... asta i-a spus el lui Ceauşescu...
Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?". "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere..." "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!" Aşa l-a convins că are credit acolo şi-a zis: "Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!". Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: "Hai, dragă, că mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!" Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".
Moment-cheie... Ăsta a fost Marin Preda... Fără Marin Preda n-am fi fost noi înşine... Fizionomia ţăranului român nu e doar aceea pe care ne-a lăsat-o Rebreanu, ci şi cea pe care ne-a lăsat-o Marin Preda. Şi-n unitatea acestor direcţii divergente Preda-Rebreanu-Sadoveanu, Fanuş Neagu-Săraru-Banulescu-Velea, eu văd geniul literaturii naţionale.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
