O istorie topită în filigran de cuvinte

Pagina de istorie în care a apărut Mihail Sadoveanu înscrie sfârşitul unei orânduiri sociale şi, firesc, apa­riţia alteia. Este vorba despre apusul feudalismului şi apariţia mediului burghez. Atitudinile şi mentalităţile împământenite nu se puteau schimba rapid, lumea care se stingea încet, dar sigur, îşi tânguia ultimele ecouri. Revoluţia industrială şi capitalistă, trepidaţia urbană nu au înlocuit peste noapte atmosfera semiarhaică, patriarhală, locuită de boieri, mici moşieri, ţărani şi ţigani lăutari. Acea lume care pâlpâia discret pe fundalul istoriei, urmând să dispară definitiv a fost transcrisă magistral şi nemuritor de Mihail Sadoveanu. A închis în opera sa ultimul strigăt al unei lumi muribunde. Marcat puternic de o anumită ambianţă, inspirat de istorie, Sa­do­veanu păstrează în romanele sale melancolia amară a unor valori care nu mai sunt. Din nostalgie şi din identificarea cu natura umanizată se naşte şi respiră lirismul, poezia din opera sadoveniană. Poveştile sale sunt profund şi identificabil autohtone, natura despre care vorbeam, de asemenea. Ne înfăţişează expresiv şi me­mo­rabil Moldova sadoveniană, fixată preponderent în perioada strălucită a domniei lui Ştefan cel Mare, după cum se întâmplă şi în ultimul mare roman al prozatorului, "Fraţii Jderi". "... Domnia lui Ştefan cel Mare a fost o epocă hotărâtoare pentru Moldova, când a încetat să se mai înalţe, iar după aceea a început să scadă încetul cu încetul, până a căzut în starea jalnică în care o vedem acuma..." (Dimitrie Cantemir, "Descriptio Mol­da­viae")

Lucrarea grandioasă intitulată "Fraţii Jderi", publicată cu subtitlul "roman istoric" este, cum s-a mai spus, în egală măsură şi epopee, şi cronică, şi poem folcloric. "Dacă în fie­care din cărţile lui Sadoveanu apa­re Sadoveanu întreg, faptul se învede­rează cu atât mai puternic când este vorba de «Fraţii Jderi». Toate su­ne­tele intră în această uriaşă or­ches­tra­ţie. Sadoveanu realizează modele culminante, «Fraţii Jderi» ni-l arată pe unul din cei mai vibranţi poeţi imnici ai naturii, alături de unul din cei mai mari umorişti români." (Ed­gar Papu, "Mihail Sadoveanu inter­pre­tat de...", Editura Eminescu, 1973). Ochiul vulturesc al autorului în­registrează cinematografic dimensiuni particulare, dar şi colective, se­pa­rate total sau adiacente, unite prin liantul unităţii de timp şi de spaţiu. Pătrunde în forfota gospodăriilor, în li­niştea cucernică din curţile mă­năs­tirilor, în solitudinea gravă din gândurile oamenilor. Apoi, schimbă perspectiva, priveşte totul de la mare înălţime, pentru a putea cuprinde personajul colectiv, mulţimea, am­ploa­rea mişcărilor de masă. Douăzeci de mii de inşi îngenuncheaţi în faţa voievodului se ridică simultan, "c-o mişcare de val". Ritmul vijelios şi sincronic al călăreţilor este o "dâră de pulbere aprinsă". Sadoveanu ne conduce, cu mâna sigură a unui maestru de ceremonii, la o vânătoare domnească de bouri (la care bourul cel alb a fost cruţat, căci era îmblânzit), la nunta voievodului cu domniţa Maria sau la proorocii ascunşi în munţi. Într-o întâlnire de taină cu ar­hi­mandritul Amfilonie, voievodul măr­turiseşte parcă, urmaşilor ur­ma­şilor săi: "Sunt în lume crai şi îm­pă­raţi; puterea lor e slăbiciune dacă nu înţeleg de ce răsare şi asfinţeşte Soarele, cum bine spui, sfinţia ta. Numai prostimea vieţuieşte pentru pântece. Domnii şi craii au altă rânduială. Cine nu se pune pe sine jertfă pentru credinţă nu-i vrednic să ţie în împărăţia sa noroadele; e mai puţin decât cel din urmă mişel". Arhimandritul îi aminteşte lui Ştefan că există monahii singuratici trăitori în pustietatea munţilor, care binecuvântează voievozii meniţi să apere creştinismul, în acea parte de lume. Îi vorbeşte despre un pustnic care proorocise pericolul uitării de Dumnezeu şi a nenorocirilor ce se vor abate asupra ţării, ca pedeapsă pentru necredinţa oamenilor. Proorocul se întorsese în singurătatea sa din munţi, unde nu l-a mai căutat nimeni şi de unde nu a mai coborât vreodată. Vodă, în profunda sa credinţă şi ascultare, decide să meargă imediat la ucenicul pustnicului uitat cu vreo patruzeci de ani în urmă. "Dacă măria ta po­run­ceş­te..." "Nu poruncesc, ci doresc, zâmbi domnitorul. Aici este o taină, ce stă mai sus decât puterile pământeşti."

Sub impactul lecturii, pare că Sadoveanu a fost prezent la nunta lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, unde curţile din Cetate şi din împrejurimi erau pline de oaspeţi mari. Parcă autorul însuşi a stat la masă cu solul veneţian Chiaparelii, venit cu daruri de veşminte, cu Lu­do­vic Maurul, ducele Milanului, sosit cu dar de arme scumpe, cu Matiaş-Crai, dar şi cu Birtoc-Voievod. Ce-o fi fost acolo, să tot petreci! În plină sărbătoare, ochiul atent, perspicace şi critic al marelui scriitor descriptiv observă cu luciditate şi umor: "Din petrecerea aceea strălucită, lumea nu înţelegea decât ceea ce se arăta ochilor: lumini, colori, cântece, prin fu­mul de miresme, sub bolta sfântului locaş. Jupânesele arătau frumuseţi care de care mai slăvite – unele slăvite cu treizeci de ani în urmă, altele slă­vite în vremea de faţă. Împărătiţa nu-i frumoasă, în schimb nu-i nici tânără! Are pe ea însă nestemate care nu s-au văzut niciodată în Ţara Moldovei. Ciudat este cum frăgezesc asemenea podoabe obrazul unei femei!". "Fraţii Jderi" este o istorie vie, to­pită în fi­ligranul cuvintelor. Un dar ne­muritor, de la cel care s-a stins în 1961. O dovadă supremă de recu­noaş­tere pentru Mihail Sadoveanu ră­mâne cea de a fi fost înmormântat la Ci­mi­tirul Bellu, alături de Eminescu, Coşbuc şi Caragiale. Acum, oma­giul suprem este retipărirea cărţilor sa­le, care-şi aşteaptă şi îşi merită citito­rii.