Pe şerveţelul de la restaurant

CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ DE LA CANNES Am uitat să vă spun ieri că, în "Antichristul" lui Lars von Trier, vulpea vorbeşte. La un moment dat, ea spune: "Domneşte Haosul!". Lumea râde, dar haosul chiar domneşte!

Într-un fel, replica se potriveşte şi Cannesului, cu bombardamentul lui de imagini atât de diferite, de parcă ar proveni de pe planete diferite, înghesuite pe aceeaşi masă de disecţie, înconjurată, ca în Rembrandt, de un juriu îngrijorat, pe unde o să scoată cămaşa.

Pentru că nu e uşor, trăind în aceeaşi familie - familia celor care fac filme -, să mai dai ochii, darămite să mai şi lucrezi, cu un om care îşi punea mari speranţe în tine... Oricât ar fi de ratat, filmul lui Trier te urmăreşte, nu-l uiţi.

Şi am o bănuială: lui Isabelle Huppert i-ar fi plăcut să joace rolul sadomasochist din filmul danezului; de fapt, cred că oricărui actor adevărat din lumea asta i-ar fi plăcut, în măsura în care orice actor adevărat are o natură masochistă, iar Trier ştie să împingă lucrurile, actoriceşte vorbind, dincolo de orice limită!

De-ar fi numai faptul, unanim remarcat, că aproape tot filmul se joacă fără chiloţi. Şi totuşi, Trier rămâne un frumos nebun al artei a şaptea, un autor adevărat, într-o cinematografie tot mai pândită de "depersonalizare".

Nebunia e o temă care îl preocupă (şi îl priveşte) îndeaproape, dovadă, dincolo de filmul în sine, ce declară pe Croazetă, faptul că în orice luare de cuvânt nu uită să aducă vorba de paranoici celebri, gen Strindberg (de la care s-ar fi inspirat pentru "războiul sexelor") sau Munch (care, zice Trier, s-ar fi simţit foarte bine pictând "Strigătul", pentru că poţi fi fericit în lupta cu demonii din tine), şi care, aflăm tot de la Trier, s-au tratat la Paris, la acelaşi doctor, Dr Jacobsen...

Trier s-a tratat singur, făcând cinema. Filmul lui e ca un Bosch în decor de Rousseau Vameşul, ca un joc bizar la porţile patologiei, în care corbul lui Edgar Allan Poe evocă un desen animat, iar rapelul la torturile medievale degenerează într-o tortură conjugală caricaturală, de prost gust...

Şi totuşi Trier e un mare autor şi în acest film ratat, aşa cum, pentru un mare pictor, o mâzgăleală pe şerveţelul de la restaurant e tot opera lui, şi e tot demnă de interes... "După Apostolul Ioan, «Antichrist» e cel care renunţă la cuvintele Fiului lui Dumnezeu şi detestă lumea. Nu credeţi în Dumnezeu?", îl întreabă cineva, la Cannes, pe Trier, care răspunde: "Nu sunt sigur.

E un subiect delicat, care uneori îţi ia o viaţă. Încerc să cred, dar, după mine, religiile au fost inventate de oameni, şi nu de Dumnezeu. Religia mea e cinematograful"...





PACHET COMPACT VALORIC
Spre deosebire de alte ediţii, cu denivelări mai pronunţate, ediţia a 62-a a propus până acum (şi suntem abia la jumătate!) un pachet compact valoric, adică filme care ar putea figura în palmares fără să se mire nimeni. Palmaresul va fi deci inevitabil "nedrept", în sensul că orice selecţie presupune o renunţare, iar renunţările juriului vor reflecta doar o anumită chimie a gustului şi nimic altceva.

Francezii îşi pun mari speranţe în "Un profet", de Jacques Audiard, un film dur şi puternic, plasat într-o închisoare franceză de azi, cu un tânăr arab "adoptat" de mafioţii corsicani (jucat de un actor necunoscut, Tahar Rahim, candidat serios la premiul de interpretare), condamnat pentru mai nimic şi care, în puşcărie, învaţă să scrie şi să citească, dar şi să omoare, să se descurce şi să facă progrese la şcoala Răului.

Nostalgicii anilor '60, dar nu numai ei, au adorat "Taking Woodstock", de Ang Lee, taiwanezul stabilit de o viaţă în State, şi care a izbutit o frescă euforică şi comică a utopiei hippie, cu ocazia unui concert de trei zile în vara lui ‘69, în care provincia americană puritană e invadată de sute de mii de inşi care cultivă amorul liber, dragostea, nu războiul, drogurile etc., într-un pelerinaj pestriţ şi grandios, care pare azi un fenomen greu de înţeles şi absolut irepetabil.

CANTONA
Ken Loach a venit şi el cu o comedie, cu un imens succes de public, cu aplauze la scenă deschisă, "Căutându-l pe Eric", în care Eric e un poştaş, un tip generos şi timid, cu viaţa ratată, în existenţa căruia apare (ca în "Roza purpurie de Cairo" a lui Woody Allen) un personaj legendar din lumea fotbalului, Eric Cantona, în propriul rol, şi care, cu un umor demn de Sergi Lopez, îl sfătuieşte cum să iasă din încurcăturile şi din mizeriile vieţii "reale".

Deşi ce poate fi mai real decât Cantona în rolul lui Cantona, inclusiv fragmente din meciuri intrate în istorie, la Manchester United, cu şuturi şi goluri care au sfidat legile fizicii. Când poştaşul din film intră în încurcătură cu nişte gangsteri, toţi colegii lui îi sar în ajutor ("sindicatul", fie el şi al prieteniei, nu putea lipsi dintr-un film al lui Ken Loach, prietenii ştiu de ce).

Poştaşii îşi pun pe figură măşti, toate cu faţa lui Cantona, şi iau cu asalt reşedinţa gangsterilor, pe care o fac praf, cu ardoarea unei echipe de suporteri locali după ce au pierdut meciul. Iar un mascat rubicond îl ameninţă pe gangster: "Am să te găsesc oriunde ai pleca! Şi ştii de ce?
Pentru că sunt poştaş!".

Va urma!