Pe simeze, ţaranii lui George Löwendal

MţR găzduieşte, între 26 noiembrie şi 8 ianuarie, o inedită expoziţie de pictură şi grafică
Mai mult de 75 de lucrări – pictură şi grafică – din arhiva Fundaţiei Löwendal vor putea fi văzute la Muzeul Naţional al ţăranului Român, Sala Tancred Bănăţeanu, între 26 noiembrie şi 8 ianuarie. Este ultimul eveniment din seria de manifestări culturale prilejuite de împlinirea, în 2014, a 50 de ani de la dispariţia artistului George baron Löwendal, organizate de Fundaţia Löwendal. În acelaşi timp, expoziţia reprezintă şi un omagiu adus acestui muzeu, ca loc al tradiţiei: aceeaşi tradiţie pe care a documentat-o în tablourile sale şi pictorul, ajuns, precum spunea, “din voia soartei” pe meleagurile româneşti.

În 1935, Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului, spunea că pentru a fi făcut această minune, George Löwendal a preamărit ţara unde şi-a oprit pribegia şi noi îi rămânem adânc recunoscători. Poate este unul dintre cele mai potrivite momente ca acest important muzeu să-l comemoreze astfel pe Löwendal.

Expoziţia intitulată “George Löwendal – Întâlnirile mele cu ţăranii” are doi curatori: prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu şi drd. Cristina Cojocaru. Este vorba de o galerie de portrete “unice în pictura românească modernă”, create între anii 1933-1963. Aceste “chipuri” de ţărănci şi ţărani, realizate în special în zona Bucovinei, sunt însoţite, pentru prima dată, spun aceiaşi organizatori, de fragmente inedite din însemnările artistului. Împreună, imaginile şi textele restituie dimensiunea unui pictor “etnograf”, care a documentat chipuri şi vederi din ţara sa de adopţie, România. Iată ce spunea artistul, consacrat ca “pictor al ţăranilor” (a fost şi un mare scenograf): “Ani de-a rândul am petrecut între ţărani. Muncind alături de ei la câmp şi în muncile casnice, m-am împrietenit cu sute dintre ei şi poate că asta s-a oglindit şi în nenumăratele cartoane şi pânze ale mele. Am nădejdea că în multe chipuri de ţărani ce am pictat am reuşit să redau uneori şi starea lor sufletească; dar fireşte că nu puteam să nu mă entuziasmez şi de portul lor, păstrat nevătămat nu de secole, ci poate de milenii. Mi-am dat repede seama că marile descoperiri în domeniul tehnicii nu vor întârzia să modifice felul de trai şi deci întreaga înfăţişare a ţăranilor şi m-am simţit răspunzător, ca martor ocular, de a păstra ceea ce nu peste multă vreme va dispare cu desăvârşire”.