Pescarusul, teatru ca film tridimensional

Fac parte din persoanele carora le place mai mult filmul decat teatrul. Mi se pare ca la noi teatrul e o urlatoare continua, iar actorii realizeaza ca daca tot s-au suit pe o scena nu mai e cazul sa fie naturali, ci trebuie sa "joace". In plus, regizorii se gandesc mai degraba la propria eruditie ce trebuie pusa in valoare pe scena decat la captarea atentiei spectatorului.

Asta era pentru mine pana acum doua luni lumea teatrului romanesc. Mi s-a intamplat insa sa citesc o carte (O biografie, Andrei Serban, Ed. Polirom) si sa aflu ca un regizor roman de teatru, faimos peste hotare, nu foarte iubit de breasla aici, le cere actorilor lui sa joace pe scena folosindu-se de tehnicile care vin din lumea filmului. Un regizor de teatru care face testari cu publicul pentru piesa lui, echivalentul screening testelor cu care Hollywoodul ajusteaza dinamica unei pelicule ca sa tina captata atentia spectatorilor. Un regizor pentru care actorii de Oscar isi fac timp sa se intoarca sa joace pe scena, desi ar face mult mai multi bani daca si-ar folosi timpul pe un platou de filmare. Si citind cartea asta, m-am gandit ca teatrul semnatarului, Andrei Serban, s-ar putea sa fie mai aproape de ceea ce imi imaginez eu ca este experienta intr-o sala in care actorii ti se uita in ochi si isi spun replicile ca si cum ar vorbi cu tine.

Intre timp am vazut repetitiile piesei pe care Andrei Serban a montat-o la Sibiu, Pescarusul, cu Maia Morgenstern, Marian Ralea, Tudor Istodor si Andreea Bibiri in rolurile principale. Mai intai m-au socat exercitiile care pregateau actorii pentru o zi de lucru, pentru ca nimic din ceea ce se intampla nu e in practica vreunui regizor autohton. Miscari sincronizate ale mainilor, picioarelor si capului care la prima vedere pareau o coregrafie a trupului, dar era una a mintii, pentru ca actorii aveau nevoie de o concentrare ingrozitor de puternica pentru a le duce la bun sfarsit. Mai apoi, m-a surprins tehnica lui Andrei Serban de a le da actorilor toate elementele cu care sa-si construiasca propriile emotii, lasandu-i apoi sa-si fixeze ceea ce i-a impresionat, sa lupte ca sa pastreze in ei posibilitatea de a se impresiona si de a-i impresiona pe ceilalti. Si am vazut in timpul repetitiilor lupta actorilor cu propriile limite: au fost momente in care erau dezamagiti ca nu pot ajunge la nivelul emotional la care ar trebui sa fie personajul sau momente in care isi recunosteau blazarea si manierismul rezultat din munca in teatrele "nationale" si voiau sa plece acasa.

Ceea ce m-a amuzat foarte tare a fost miza proprie a regizorului de a-i aduce fata in fata pe Maia si Tudor, mama si fiu acasa, dar si in piesa, ca sa-si infrunte dragostea si sa concureze pentru atentia publicului, exact asa cum isi imaginase Cehov: o diva si un tanar aspirant la glorie.

Rezultatul de la sfarsitul repetitiilor e o montare diferita de ceea ce stiam eu ca inseamna teatru (daca ai undeva in jur de 30 de ani si n-ai apucat sa vezi Trilogia Antica, nici tu nu stii genul asta de teatru), o montare cu un ritm care iti tine atentia treaza, iar actorii joaca langa tine pe scena care e si sala de spectacol, dar si prin spatele scenei, folosindu-se de umbre si lumini ca la japonezi. Si pentru ca actorii rostesc replicile intr-un mod natural, "cinematografic", ti se pare ca esti la un film tridimensional.

Nu spun ca teatrul care a inceput sa-mi placa mie e mai bun sau mai frumos decat cel cu care sunteti obisnuiti, dar daca va place filmul, teatrul lui Andrei Serban e mai aproape de voi. Si daca vedeti Pescarusul de pe scena (spectatorii pot cumpara bilete pe scena sau la etaj, in sala propriu-zisa), vedeti un film tridimensional cu efecte speciale rafinate, care tin de miros sau de perceptia unor energii speciale.

Asa ca mergeti la Sibiu sa vedeti Pescarusul ca si cum ati merge la un film in care puteti sa-i atingeti pe actori. S-ar putea sa fie o experienta de la care veti pleca zambind pe dinauntru.