Portrete ale frumosului

De aproape o saptamana ma gandesc cu ce film sa asociez o expozitie de fotografii ca sa pastrez identitatea acestei rubrici si sa reusesc sa va prezint doua destinatii culturale placute. Caut un film care sa contina mai multe personaje descrise prin stari si emotii care, la prima vedere, nu seamana cu ceea ce sunt.

Am inceput sa ma gandesc la asta inca de sambata trecuta, cand incercam sa-mi imaginez ce as putea spune la vernisajul respectivei expozitii de fotografii, la care eram invitata. Cred si acum ca fotografiile in cauza sunt emotii pe care nu le poti povesti, asa ca singura sansa sa imparti experienta cu altcineva este sa iei persoana respectiva de manuta si sa o duci la locul expozitiei.

Duminica trecuta am intalnit oameni asemeni celor ale caror chipuri sunt expuse in expozitia pe care trebuie sa o vedeti. Teoretic sunt tot ca mine, practic nu e chiar asa. Sunt oameni care duc cu ei experiente triste de viata si care isi recreeaza lumea in care au trait, oriunde s-ar duce.

David e portar la o firma in apropiere de Bucuresti, iar in timpul liber face statuete de lut. In ele isi aduce aminte cum aratau vasele in care mama lui ii pregatea mancarea sau cum erau casutele in care a locuit. Isi retraieste copilaria din alta tara.

Chancelvie isi cauta job la o firma de decoratiuni interioare pentru ca are studii in domeniu si foarte mult talent. Cand are bani isi cumpara panze si culori si picteaza masti africane si instrumente muzicale, barbati care danseaza in jurul focului. Chipuri si obiceiuri din anii trecuti. Cand a fugit din tara ei natala nu si-a luat haine sau bijuterii, a plecat cu panzele pe care le expusese in Senegal.

Luni l-am intalnit pe Mustafa. Are nume care pare de turc, chip de rrom si e din Iran. Mi-a spus ca e bolnav, ca urmeaza sa fie operat la picior si apoi mi-a prezentat-o pe sotia lui care statea cuminte cu multi pasi in spate. "Uita-te la ochii care sunt incruntati si la gura care zambeste", a zis in fata fotografiei in care arata ca un barbat elegant cu palarie si care scoate din el cu totul alte calitati decat cele pe care le vezi cu ochiul liber. "Iti place?", il intreb eu. "Da, mi-ar fi fost mai usor daca stiam sa arat mereu ca in poza asta", spune trist Mustafa.

Vecina de fotografie cu el e Cristina. O fetita tare dragalasa, pe care insa n-am intalnit-o. L-am vazut in trecere pe unul din fratii sai si le-am aflat povestea. Sunt atat de saraci, incat mananca numai paine uscata. In fotografie Cristina are un zambet de-ti vine sa-l mananci, un pic trist, un pic neajutorat si ochi ca de margele uriase.

In expozitie mai sunt portrete de copii, cum sunt si multe alte portrete de adulti. Oamenii din poza nu seamana cu cei de langa mine, chiar daca pe ei ii reprezinta. Si nu e vorba de retusuri facute pe calculator. Pur si simplu, fotograful a scos din subiectii lui emotii si stari, infatisari pe care nu si le vazusera in oglinda.

Ma gandesc ca mi-am ales o rubrica ingrata pentru ca trebuie sa gasesc un film cu un personaj care poate descoperi in interiorul fiecarei persoane emotii nebanuite, folosindu-se de armele sale, care trebuie sa fie corelate cu arta. Realitatea e mult mai frumoasa decat oricare film.

Asa ca spun simplu. Mergeti la Carturesti sa vedeti expozitia lui Cosmin Bumbut - Portrete de refugiati, si o sa intelegeti singuri cum e cu oamenii astia speciali care scot din noi frumosul despre care nici nu stiam ca exista. Iar pentru aplicatia cinematografica incercati "Corul": povestea unui profesor care se foloseste de muzica pentru a scoate la lumina partea frumoasa din sufletul unor copii inchisi intr-o casa de corectie.

P.S. M-am gandit intotdeauna ca trebuie sa fie o mare bucurie sa fii unul dintre acei rari oameni care pot vedea frumosul oricat de adanc ar fi ascuns in fete, gesturi, intamplari. Profesorul din filmul "Corul" e ajutat sa fie un astfel de om de o multime de factori externi, dar profesorul nostru de frumos, Cosmin Bumbut, s-a nascut asa. Lucru pentru care il invidiez sincer.