Rangurile se câştigă, nu se moştenesc...

Despre "Ciocoii vechi şi noi" s-ar părea că s-a zis cam totul. Am discutat, totuşi, cu istoricul şi criticul literar Mircea Anghelescu, profesor la catedra de Litere a Universităţii Bucureşti, despre o abordare modernă a romanului.

Jurnalul Naţional: Încep cu o confidenţă: din lista iniţială a "Bibliotecii pentru toţi" pe 2009, romanul "Ciocoii vechi şi noi" lipsea. A fost introdus ulterior primei schiţe de proiect, pentru că din ce în ce mai mulţi cititori au cerut tipărirea acestei cărţi. Dincolo de programa şcolară, ce credeţi că-i "mână-n luptă" pe români să citească Nicolae Filimon?

Mircea Anghelescu: Un prim răspuns ar putea fi că cei care au cerut cartea o citiseră deja: că e vorba deci de părinţii care considerau că e bine ca şi copiii lor să o citească. Dar miezul problemei rămâne: marea literatură se face cu marile noastre probleme. "Ciocoii vechi şi noi" este un roman tăiat în piatra marilor epopei. Într-o vreme de schimbări importante, de ridicare a oamenilor noi, puternici şi adesea fără scrupule, self-made men, Păturică întruchipează personajul tip, cumulând principalele lui trăsături. De două secole trăim, dacă acceptaţi generalizarea, într-o lume în care rangurile, averile şi recunoaşterea publică nu se mai moştenesc, ci se câştigă. Se câştigă oricum, cu mijloace cinstite sau necinstite, iar Păturică este prototipul celor din urmă, admirabil plasat într-un mediu istoric care a favorizat asemenea ascensiuni. Epoca noastră îngăduie, ba chiar sti-mulează repetarea poveştii lui, în condiţii istorice parţial asemănătoare. E firesc deci ca interesul oamenilor să se manifeste pentru Păturică şi pentru ascensiunea lui, fie că vedem în roman un manual de acţiune (cum vedea şi el în cartea lui Machiavelli), fie că îl considerăm un manual de moralitate, datorită finalului cam incredibil: ticălosul e pedepsit până la urmă.

"Ne regăsim în el..."

Jurnalul Naţional: N. Filimon a avut "curajul" de a zugrăvi primul portret-robot al arivistului din literatura română: Dinu Păturică. Nici alţi scriitori n-au ocolit acest tip de personaj atât de recognoscibil în viaţa de zi cu zi: I.L. Caragiale, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Cezar Petrescu etc. Şi totuşi, când vine vorba despre un tip venal, lipsit de scrupule, parvenit, viclean, duplicitar, imoral, laş, extrem de ambiţios, ipocrit etc., lumea aseamănă persoana cu Dinu Păturică, nu cu alt erou literar cu însuşiri similare. De ce?

Mircea Anghelescu: Bănuiesc doar, nu pot să afirm cu tărie, că Păturică este un erou mai credibil decât parveniţii care i-au urmat pentru că schematismul lui nu e structural, ci este impus de caracterul epopeic al romanului, adică exemplar, prototipic: el nu este o aglomerare de defecte, ci poartă în filigran defectele şi calităţile unui personaj excepţional, dar uman. Este venal, fără scrupule, imoral etc., dar nu este un prost, nici un incult. Ambiţia lui enormă este servită nu numai de ipocrizie, ci şi de dorinţa de a se instrui, de osârdia cu care îşi clădeşte "cariera" de parvenit: învaţă greceşte (limba protipendadei), citeşte pe clasici ca să găsească exemple (proaste, dar nu procedeul e greşit, ci finalitatea), învaţă să cunoască pe oameni şi să-i folosească, depune un efort considerabil şi nu pierde din vedere scopul ultim etc. ˝i nu ştiu dacă este laş, dar oricum nu este un fricos, dacă pot face această distincţie.
Ne referim la Păturică şi nu la alt erou de literatură când este vorba de un ambiţios care nu se dă în lături de la nimic, dar nu de un simplu criminal. El ne intrigă, dar ne şi atrage pentru că e evident o greşeală în toate socotelile care-l duc la pierzare: cu atâtea eforturi şi cu calităţile lui native, reuşea mai bine pe drumul cel drept şi nu ajungea la ocna părăsită. Într-un fel, ne regăsim în el, în ardoarea cu care îşi doreşte ceva şi luptă pentru acel ceva.

Jurnalul Naţional: În plină campanie electorală, e imposibil să nu găseşti similitudini între personajele de pe scena politică promovate de mijloacele media şi multitudinea de caracteristici ale personajului Dinu Păturică. Dacă are un caracter moralizator, aşa cum unii critici susţin că are, romanul ar trebui, poate, să aibă motoul "Aşa nu!". Numai că exact acele însuşiri se pare că-i fac pe politicieni să-şi atingă scopul visat, puterea şi averea. Atunci cheia ar putea fi o capcană, mai ales pentru cititorul inocent - mai ales dacă n-are răbdare să citească până la sfârşit.

Mircea Anghelescu: "Ciocoii vechi şi noi" este un roman despre tipurile umane dintotdeauna, ele se pot regăsi în fiecare moment şi nu se perimează, cum nu s-au perimat tipurile lui Caragiale, dar intriga, decorul epocii în care evoluează aceste tipuri umane, şi deci ipostazele lor particulare, aparţin unei perioade istorice dinainte de reinventarea democraţiei, adică a alegerilor moderne. Păturică desfăşoară o activitate şi are calităţile (sau defectele?) potrivite într-o societate autoritară, el poate fi înrudit cu eroii din romanul "Adio, Europa" al lui I.D.Sîrbu, nu cu cei din "Scrisoarea pierdută". De altfel, v-aţi gândit vreodată ce puţine cărţi, romane mai ales, avem despre această lume a celor care aleg şi a celor aleşi, despre aceste epoci de efervescenţă electorală? Avem câteva satire şi pamflete din secolul al XIX-lea, dar romane nu, şi mi se pare semnificativ. E un exerciţiu politic pe care nu l-a asimilat bine o lume unde epocile de democraţie efectivă au fost scurte şi rare. Păturică este eroul înşelător dinaintea epocii demagogice, a sufragiului universal şi a puterii smulse maselor prin promisiuni populiste ; asemănările lui cu unii politicieni de azi sunt doar caracterologice: procedeele sunt diferite. E venal şi ipocrit, dar nu e demagog pentru că nu avea de ce să fie.

Regulile lumii noi

Jurnalul Naţional: Credeţi că un personaj precum Dinu Păturică e mai popular în România decât un Rastignac sau un Julien Sorel în Franţa, doar pentru că suntem la porţile Orientului, unde totu-i posibil? Parveniţi există, totuşi, peste tot în lume...

Mircea Anghelescu: Într-un fel da, Păturică este în orice caz un tip popular şi astăzi, dar un Julien Sorel nu cred că mai e posibil. Sorel se visează un Napoleon în timp ce Păturică e avid de bani, să facă "stare". Dar nu e nici el un tip banal, are o demonie într-însul şi un amestec de mari defecte şi calităţi care exclud simplitatea. S-ar putea ca Păturică să ne atragă prin această aroganţă a modelului damnat, model al unei alcătuiri umane coerente, dominatoare şi totodată tragice. Zic tragic pentru că dorinţa de realizare, de depăşire a părinţilor, a înaintaşilor etc. ne este proprie tuturor, şi acest lucru este foarte firesc; e adevărat că nu toţi utilizăm mijloacele infamante ale lui Păturică, însă nici nu avem forţa şi disponibilităţile lui. El nu ştie că se poate reuşi şi altfel...

Jurnalul Naţional: Deşi "ciocoismul", cu tot ce incumbă, repugnă, romanul a fost citit de milioane de oameni, fiind scris cu aproape 150 de ani în urmă - desigur pe diverse "grade" de receptare estetică. Valoarea sa constă şi în faptul că rezistă probei timpului, trezind interesul fiecărei generaţii. Ce s-ar mai putea scrie - pentru contrapondere pe următorii 150 de ani?

Mircea Anghelescu: Romanul lui Filimon este mare şi ne fascinează pentru că ocupă toată scena epocii: el pare să fie epopeea naşterii unei lumi noi, a lumii moderne, în care trăim încă, şi ea fixează cu duritate regulile acestei lumi, faţă de care nu mai putem nutri iluzii. În comparaţie cu "Ciocoii vechi şi noi", celelalte încercări contemporane (uneori neterminate) sunt simple schiţe, palide construcţii fără forţă. Trebuie să aşteptăm treizeci de ani până la următorul roman puternic al unui tip burghez, pozitiv de data asta, adică în orice caz fără tarele lui Păturică: "Mara" lui Slavici. Dar suntem de multă vreme emancipaţi de sub tirania unui model anume, a unei personalităţi, soluţii de viaţă, destin. Noi căutăm diferenţele, destinele individuale, căile şi situaţiile particulare pentru că noi suntem aşa, asemănători dar foarte diferiţi, şi adesea nu ştim de ce. Ce s-ar mai putea scrie, şi ce se scrie efectiv de mulţi prozatori plini de forţă şi talent, este morfologia acestei fărâmiţări, eventual istoria ei.

"Portretul poetului Alecu Văcărescu"
Portretul poetului Alecu Văcărescu e realizat în maniera specifică stilului Biedermeier. Lucrarea poartă o inscripţie interesantă în litere chirilice "Om care-n veacuri abia-l dă firea/ în grab răpitu-ne l-a pizmuirea" care face referire la moartea în condiţii necunoscute a poetului. Portretul îl reprezintă pe acesta într-o atitudine demnă şi grandioasă.  Chladek este atent la cele mai mici detalii legate de personalitatea poetului. Fruntea lată, privirea inteligentă, expresia feţei precum şi cărţie şi instrumentele de scris din planul secund fac trimitere evidentă la profesia intelectuală a personajului. Contemporani, Anton Chaldek şi Nicolae Filimon au aceleaşi preocupări în construcţia personajului: analiza fizionomistă. Izul oriental şi acurateţea cu care sunt construite personajele fac o punte evidentă de legătură între literatura şi creaţia plastică din secolul XIX. Analiza psihologică trece pe plan secund, în favoarea mesajului pe care ştiinţa citirii expresiei chipului îl trasmite deopotrivă privitorilor şi cititorilor.  (Valentina Iancu)