René Guénon: Scurtă privire asupra iniţierii

Aflată sub conducerea domnului Aurelian Scrima, Herald este una din puţinele edituri care-şi respectă cu consecvenţă un program bine definit, în cazul de faţă, publicarea unor texte sacre fundamentale şi a unor exegeze de referinţă, încadrîndu-se în ceea ce s-ar putea numi Gîndirea tradiţională.

Aflată sub conducerea domnului Aurelian Scrima, Herald este una din puţinele edituri care-şi respectă cu consecvenţă un program bine definit, în cazul de faţă, publicarea unor texte sacre fundamentale şi a unor exegeze de referinţă, încadrîndu-se în ceea ce s-ar putea numi Gîndirea tradiţională.

Printre autorii selecţionaţi cu multă competenţă doctrinală de către domnul Aurelia Scrima, se numără şi René Guénon, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. După ce a publicat mai multe din operele sale, zilele acestea, Editura Herald ne oferă o nouă lucrare guénoniană, apărută în versiune românească sub titlul Scurtă privire asupra iniţierii, în traducerea lui Florin Mihăescu şi a Roxanei Cristian.

Printre autorii selecţionaţi cu multă competenţă doctrinală de către domnul Aurelia Scrima, se numără şi René Guénon, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. După ce a publicat mai multe din operele sale, zilele acestea, Editura Herald ne oferă o nouă lucrare guénoniană, apărută în versiune românească sub titlul Scurtă privire asupra iniţierii, în traducerea lui Florin Mihăescu şi a Roxanei Cristian.

Teoria iniţierii, formînd baza învăţămîtului tradiţional, este – după doctrina metafizică şi ezoterismul formelor tradiţionale – a treia temă majoră a operei lui René Guénon. Ea a fost abordată mai întîi sintetic, în Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues (Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse), publicată în 1921 (apărută la Editura Herald, în 2006), pentru ca mai apoi să fie tratată pe larg în cartea Apercu sur l’initiation, publicată în 1946.

Reluînd şi prelucrînd o serie de articole publicate în revista Etudes Traditionnelles, în preioada 1940-1940 (cu precădere, în 1934-1935), René Guénon a pornit de la definirea iniţierii drept o a doua naştere, întrucît prin ea se ajunge la un alt mod de a fi.

Iniţierea este foarte plastic ilustrată de expresia – naştere în cunoaştere. Modalitatea iniţiatică a învăţămîntului tradiţional presupune, ca intrinsec, caracterul său ezoteric, esenţială pentru iniţiere fiind continuitatea lanţului iniţiatic.

 

Iniţierea constă propriu-zis în transmiterea de către o persoană autorizată, într-un cadru organizat, a unei “influenţe spirituale” de ordin superior unui aspirant care a dovedit că posedă aptitudinile necesare şi că a dobîndit un anumit bagaj de cunoştinţe teoretice. Transmisia “influenţei spirituale” printr-un act ritual reprezintă doar iniţierea virtuală. Abia după asta, printr-un efort susţinut, urcînd o serie de trepte, dobîndind o serie de grade, graţie asistenţei unui Îndrumător sau Maestru, discipolul respectiv va ajunge la iniţierea efectivă. Cea virtuală este ca o sămînţă depusă în haosul lăuntric al candidatului, de către “influenţa spirituală” care i-a fost transmisă, pe cîndiniţierea efectivă reprezintă creşterea şi dezvoltarea sămînţei, care se transformă în plantă (de unde şi termenul de neofit...), prin trecere de la potenţă la act.

Parcursul ezoteric, dincolo de referinţele teoretice, presupune necesarmente alipirea la o formaţiune iniţiatică activă. Normal şi ideal este ca aspirantul la iniţiere să ia ca bază de plecare spre calea ezoterismului tradiţia exoterică în care s-a născut, în primul rînd, din motive vitale de corespondenţă cu mediul respectiv, care merg dincolo de simplele consideraţii de ordin exterior. Se poate însă, ca într-o formă religioasă vie, ezoterismul corespunzător să fie atîtde rezorbit şi de închistat, încît să ajungă inaccesibil, iar organizaţiile iniţiatice, prin care acest ezoterism ar fi trebuit să se manifeste, să fie, totodată, pe cale de extincţie.

Chiar atunci cînd o tradiţie e completă, manifestarea concretă a unei forme religioase nu cuprinde un mediu uman omogen, ci se întinde asupra unui spectru divers (incluzînd azi şi interferenţe antitradiţionale de diferite feluri), avînd implicaţii la fel de diverse în privinţa posibilităţilor de ordin ezoteric.

Ieşind din planul generalităţii, ar trebui examinată situaţia concretă din cadrul creştinismului, unde raportul dintre exoterism şi ezoterism este cam dezechilibrat în defavoarea celui din urmă.

Pentru Occident, este cunoscută evoluţia francmasoneriei în raport cu Biserica catolică. În rest, iniţierea cavalerească a încetat la sfîrşitul Evului mediu, extincţia sa fiind descrisă alegoric de Cervantes prin isprăvile lui Don Quijote de la Mancha.

Cît despre alte organizaţii iniţiatice legate de companionaj sau cea a Fraternităţii Paracletului, rezultată din fuziunea, în timpul Revoluţiei franceze, dintre rămăşiţele organizaţiilor L’Estoile Internelle (Steaua lăuntrică) şi Fraternitatea Cavalerilor Divinului Paraclet (= Sfîntul Duh) sînt,de asemenea, evanescente. Sub acest aspect, mai ales, în condiţiile degradării moderne actuale, prin confuzia creată de curentele neospiritualiste şi de falsa religiozitatea a mişcării New Age, orice avînt iniţiatic pur occidental este quasi-imposibil.

De altfel, e semnificativă evoluţia semantică a cuvîntului mistic, care avea sensul originar de tainic, iniţiatic (înrudit cu mister), el căpătînd prin derivatele sale – mistică, misticism – un sens total diferit, desemnînd doar o orientare religioasă în care preeminenţa sensibilului, atitudinea pasivă, componenta afectivă, devoţională sîntpredominante. Or, ezoterismul şi iniţierea refuză sentimentalismul, avînd o vocaţie eminamente intelectuală, în care puritatea demersului cognitiv contează cel mai mult în năzuinţa activă către Absolut.

În cadrul Bisericii creştine ortodoxe lucrurile diferă mult. (Adjectivul mistic şi-a păstrat sensul propriu…)

Există în interiorul monahismului ortodox un nucleu ezoteric puţin cunoscut (şi tocmai de aceea, viabil), legat de isihasm şi de schimnicie. Rasoforul îşi schimbă numele, la fel şi călugărul, cînd e tuns întru monahism, iar o ultimă oară, o dată cu marea schimă monahală. Acestă triplă schimbare de nume simbolizează tot atîtea naşteri într-o nouă ipostază, corespunzînd tocmai unor trepte de iniţiere. Etanşeitatea acestor structuri iniţiatice le face să fie atît de ferite de indiscreţia profană, încît existenţa aproape că nu e vizibilă. Paradoxal, aparenta lor inexistenţă este garanţia autenticităţii şi a eficacităţii lor. Tocmai prin organicitatea lor, activitatea li se desfăşoară insesizabil, în paralel cu riturile exoterice obişnuite, la adăpostul interferenţelor cu viaţa socială curentă.

Reprezentanţii isihasmului, rari prin sfinţenia lor, se deosebesc prin seninătatea, liniştea şi împăcarea pe care le emană, transmiţîndu-le tuturor celor cu care vin în contact.

Merită precizat că iniţiaţii adevăraţi nu sînt oameni cu o înfăţişare singulară, avînd o individualitate proeminentă, prin particularităţile eului care ies în evidenţă. Dimpotrivă, ei trec, mai degrabă, neobservaţi, remarcîndu-se prin smerenie şi discreţie. Ei nu se comportă ca nişte lideri harismatici şi emfatici, spre care se înghesuie discipolii seduşi de gesticulaţia lor intelectuală sau atraşi de spectacolul fascinant al personalităţii lor debordante.

Ajunşi în acest punct, trebuie reţinut un fapt esenţial: pentru aderarea la o organizaţie iniţiatică veritabilă, deci, tradiţională, nu contează atît vrerea aspirantului, cît disponibilitatea organizaţiei respective de a-l primi. Cu alte cuvinte: maestrul îndrumător apare, atunci cînd discipolul s-a maturizat, atingînd gradul suficient de pregătire prealabilă… Aşadar, contrar aşteptărilor, iniţiaţii îşi aleg învăţăceii (dintre care se vor recruta urmaşii, asigurîndu-se continuitatea lanţului iniţiatic); cu toate astea, deşi ezoterismul este unul şi acelaşi în esenţă, există – întotdeauna şi pretutindeni – o mare varietate de metode (adică, de căi) şi de modalităţi, răspunzînd diferitelor firi umane.

 

Una din etapele iniţierii – “micile mistere” – vizează restaurarea omului primordial, realizînd individualitatea umană în deplinătatea sa, în timp ce în etapa următoare – “marile mistere” – se depăşeşte condiţia individuală umană, tinzîndu-se spre Identitatea supremă, respectiv, spre unificarea cu Principiul.

*

Editura Herald pregăteşte deja pentru tipar o continuare a prezentei lucări,prin cartea René Guénon, Iniţiere şi realizare spirituală, reprezentînd traducerea de către Teodoru Ghiondea a culegerii posthume Initiation et réalisation spirituelle, publicată în 1952 de către Marcel Clavelle (cunoscut sub pseudonimul Jean Reyor), care a grupat alte articole cu o tematică similară, publicate de René Guénon în anii 1939-1950, tot în Etudes Traditionnelles.