Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăim o perioadă de viaţă când noi suntem foarte nemulţumiţi de ea; nu ştiu ce părere are viaţa despre comportamentul nostru. O perioadă săracă în iluzii şi fericire.
Toţi numim această perioadă: CRIZA! Şi putem să-l cităm aici pe Einstein: criza atrage după sine progresul. Deci... Criză! Dar viaţa noastră se poate schimba cu fiece suflare. Mie mi s-a întâmplat asta. Pentru că sunt un lacom spectator de teatru, acolo, în sala întunecoasă mi se schimbă stările, acolo mi se reface simţirea, acolo recâştig culorile.
Am văzut în această stagiune patru spectacole a patru regizori. Ei se numesc Radu Afrim, Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Yuriy Kordonskiy. Mi-au dat un preaplin sufletesc. Spectacolele sunt: „O noapte furtunoasă” de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, „Avalanşa” de Tuncer Cucenoglu de la Teatrul Naţional din Bucureşti, „Ivanov” de A.P. Cehov de la Teatrul „Bulandra” şi „Îngropaţi-mă pe după plintă”, dramatizare după romanul lui Pavel Sanaev de la Teatrul „Bulandra”.
Spectacolul Caragiale – Dabija de la Iaşi este un spectacol care diagnostichează bolile noastre seculare ce au devenit atroce azi. Când diagnosticul e bun, boala e pe jumătate rezolvată. Nu e plăcut de văzut, oglinda e foarte dură, dar a fost un spectacol necesar şi trebuie să-i mulţumesc lui Alexandru Dabija că a riscat atât de mult spre a ne arăta cum stăm, cum suntem. Îl numesc pe Alexandru Dabija regizorul meu preferat.
Cel de-al doilea spectacol este „Avalanşa”, se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi este pus în scenă de Radu Afrim, regizorul meu preferat, dar preferat rău de tot. Mi-a plăcut spectacolul. După ce l-am văzut, am alergat pe stradă murmurând: „Sălbăticiune, îmi faci inima să cânte”.
Tuncer Cucenoglu vorbeşte despre o avalanşă din munţii Anatoliei şi, cum regizorul Radu Afrim este copilul metaforei, avalanşa devine frica noastră cea de toate zilele, ba chiar merge până acolo că face frica să prindă chip, un animal graţios, cu picioare subţiri care dansează subtil, un animal fără urechi, scund, dar care dansează sunete înfricoşătoare. Afrim cel ciudat construieşte frica în spectacol cu minuţiozitate şi cu fascinaţie, o personifică şi, peste toate, tăcerea spectacolului lui Afrim este asurzitoare. Mi-a făcut bine acest spectacol, m-a eliberat de lumea închisă, rece, friguroasă, dureroasă, în care tinereţea noastră a plutit atât de mulţi ani.
Din întâmplare am discutat despre spectacol cu Andrei Şerban. Îl admiră pe Afrim pentru performanţă, dar nu-i place textul care e prea tezist. Şi-atunci am avut revelaţia: că deşi am crescut, am învăţat împreună, viaţa ne desparte şi ne etichetează. Nu vibrăm la aceleaşi lucruri. Dar la Cehov continuăm să vibrăm cu toţii la fel. Cehov e proaspăt, e spontan, uimitor, emoţionant comic, emoţionant tragic. La Cehov devenim mai înţelegători, mai iubitori.
E ca şi cum îmbraci un pulover alb şi moale şi ţi se pare că ai găsit un vechi prieten. Cu Cehov mergem adânc în trecut şi zburăm spre viitor purtaţi de vânt. Se pare că Andrei Şerban a închinat acest „Ivanov” lui Peter Zadek, regizorul incendiar al anilor ’70-’80. Cu spectacolul Cehov se produc conjuncţii şi se compune o traiectorie existenţială. Împreună actor, regizor, spectator înveţi să supravieţuieşti. Cehov e o universitate, e cel mai bun profesor în a-ţi explica blând că omul e tare frumos, dar plin de defecte multe, nenumărate, spune Cehov, care iubeşte oamenii şi actorii. De aici putem începe orice critică. Ce înţeleg eu prin asta?
Că Andrei e un regizor care e definit de spectacolele sale, mărturii fierbinţi despre oameni aşa cum sunt ei, deşi îşi construieşte spectacolele cu răceala unui calculator electronic. Uneori îmi spun că Andrei e un preot ciudat ce veghează la taina misterioasă a teatrului. Şi Andrei este regizorul meu preferat.
Cel de-al patrulea spectacol este unul uluitor. Toate barierele se prăbuşesc la acest spectacol şi zidul singurătăţii arde în faţa noastră şi arta teatrului revine la ceea ce trebuie să fie, adică să-i adune pe oamenii cetăţii, într-un gând, într-o simţire. Este un spectacol profund. Este un spectacol strălucitor. Despre iubire, despre sacrul trecerii noastre pe pământ, zgura indiferenţei dispare. Plictiseala, cinismul se spulberă. Yuriy Kordonskiy care a adoptat Teatrul „Bulandra”, pe noi românii, străpunge tainele şi ne aprinde flacăra regală şi sacră a iubirii. Copil şi iubire de mamă – şi actor-spectator. La spectacolul lui Kordonskiy nu am găsit priviri străine şi reci. Când am ieşit din sala de spectacol, deşi nu voiam să ies, chiar dacă spectacolul e mai întins în timp, la garderobă nu am întâlnit nici un străin. Ce pot spune în încheiere?
Că ce mare noroc a căzut pe capul nostru că îi avem pe aceşti patru mari regizori care să fi lucrat aproape de noi şi să ne dea prilejul să revenim la Teatrul în cetate. Viaţa e frumoasă, dar grea şi cruntă. Dar dacă ai unde să-ţi încălzeşti inima, unde să-ţi exersezi inteligenţa şi credinţa, dacă poţi să intri în teatru ca în biserică, atunci ne putem socoti norocoşi şi iubiţi de Dumnezeu. Mergeţi să vedeţi aceste spectacole care vă verifică părerile despre teatru şi vă dăruiesc iubire.
Nu am scris nimic despre actorii acestor spectacole, care fiecare, de la cel mai mic la cel mai mare, posedă semne magice de mare spiritualitate. Ei sunt copilul din noi care se joacă fără frică pe trapez, fac salturi mortale, uneori cad pentru că nu ştiu unde se termină actorul şi unde începe personajul. Ei dăruiesc, ei se aruncă aşa cu o credinţă fanatică strălucind în lumina reflectoarelor pentru a aduce omului-spectator puţină lumină.
Poate că sunt şi altfel de actori ieftini şi grăbiţi. Dar în aceste spectacole nu i-am zărit. Sau aceşti patru regizori reuşesc să transforme apa-n vin. Ca să simplific, fără actori nu se poate săvârşi miracolul, căci ei sunt soldaţii din linia 1 care ne apără de moarte şi uscăciune.
