SĂ NE CUNOAŞTEM SCRIITORII / Ştefan Agopian - Triumful imaginaţiei şi al fanteziei

Publicând în mai puţin de un deceniu (1979-1987) cinci cărţi memorabile (patru romane şi un volum de povestiri), Ştefan Agopian a devenit un autor de referinţă al literaturii actuale şi un nume pe care şi-l dispută câteva grupări literare şi două "generaţii de creaţie".

Nici un comentator al fenomenului artistic românesc nu va putea face abstracţie de contribuţia scriitorului la modernizarea prozei, la înnoirea mijloacelor ei, la deplina ei izbândă asupra îngrădirilor mimesisului.

Cărţile lui Agopian reprezintă o victorie a imaginaţiei creatoare şi veriga lipsă a evoluţiei prozei noastre dominate vreme de un secol şi jumătate de redare şi memorie, o proză rareori aflată în zona ficţiunii şi care e săracă în produse ale fanteziei pure. Romanele sale constituie un punct extrem al procesului de emancipare treptată a prozei româneşti, nu numai faţă de dogmatismul realismului socialist al anilor ‘50, ci şi faţă de rigorile realismului canonic în general.

Ştefan Agopian a dat cale liberă fanteziei creatoare să ivească o irealitate consecventă şi plauzibilă. Într-o etapă istorică bine definită, în care cei mai mulţi scriitori se străduiau să prindă sensul dramatic al realităţii imediate şi fără să irite prea mult autorităţile vigilente, să facă progrese mărunte în cucerirea adevărului (politic, istoric sau social), a apărut, iată, o carte, Tache de catifea, care ne dădea sentimentul deplinei gratuităţi artistice. Ceea ce ni se pare în afară de orice dubiu este că demersul lui, punct de hotar în istoria ficţiunii artistice româneşti, depăşeşte, ca nivel de libertate a imaginaţiei, tot ce s-a scris sub nimbul modernismului interbelic.

Obosit, pe cât se pare, de însăşi ideea de consecuţie, Ştefan Agopian face din veşnic izgonita anticipare un principiu de progresie narativă. În loc să facă uz de lesnicioasele flashuri retro, el împrăştie cu nonşalanţă atâtea flashuri pro, încât vom fi intrigaţi să descoperim în paginile cărţilor sale o lume dispusă să-şi amintească neîncetat de viitor, să comenteze dinspre viitor, adică dinspre deznodământ, întâmplarea în chiar clipa parcurgerii ei, fără a pregeta o clipă să o parcurgă.

După Revoluţie, sorbit de vârtejul presei libere şi sedus de prestigiul ei înviorător, Ştefan Agopian a mai publicat două volume de proză şi unul de teatru. Ca membru al Academiei Caţavencu, şi-a descoperit atitudini de comentator acid de cărţi şi îndrăznesc să spun că a contribuit la impunerea unei specii de critică aplicată şi crudă, expurgată de tentaţii eseistice şi de fiorituri artisticeşti.

C.V.
Ştefan Agopian s-a născut la 16 iunie 1947. Frecventează între 1965 şi 1968 cursurile Facultăţii de Chimie a Universităţii din Bucureşti. Intervalul acesta e spornic pentru polivalentul autor care scrie, de pe acum, poezie, proză scurtă şi teatru. Debutul se produce totuşi în 1979 cu un roman, Ziua mâniei. Urmează, pe rând, altele, de la Tache de catifea la Tobit, de la Manualul întâmplărilor la Sara, de la Însemnări din Sodoma la Fric.

"Cerul este înalt şi albastru. Singură într-o cabrioletă, eroina noastră, de ce n-am spune-o, totuşi?, Sara Hübner, priveşte pe lângă vizitiu, undeva în praful drumului încă umed de peste noapte. Are o ţinută dreaptă, uşor rigidă, e totuşi o oarecare moliciune abia ghicită în arcuirea gâtului şi şi mai multă în privirea ei din care parcă lipseşte ceva. Ochii ei rotunzi şi negri par lipsiţi de ceva foarte important, par negri din lipsă de culoare, iar nu din cauza prea multor culori amestecate şi care, în umbră sau poate în amurg, să ţi se pară negri, ei fiind peste zi, în alte împrejurări şi stări, de la catifelatul căprui amestecat cu galben şi puţin verde până la un căprui închis şi umed, dar totuşi cald în ciuda umezelii."

Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România