Scriitorul periferiei româneşti

Criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu a făcut o pasiune încă din liceu pentru scrii­tura lui G.M. Zamfirescu. Prof. Râpeanu vor­beş­te cu admiraţie despre "scriitorul periferiei româneşti".

● Jurnalul Naţional: Domnule profesor, ce ne puteţi spune despre conjunctura literară în care a apărut "Maidanul cu dragoste"?
● Valeriu Râpeanu: "Maidanul cu dragoste" a apărut în 1933, anul fast în care romanul românesc a urcat pe o culme din păcate încă nemai­a­tinsă până atunci. Am în faţă Revista Fun­da­ţi­i­lor Regale, nr. de la 1 februarie 1934, unde Şerban Cioculescu publica la pagina 455 un articol pe care pot să-l consider istoric şi pe care-l recomand tuturor profesorilor şi cer­ce­tă­torilor: "Romanul românesc în 1933". E o sinteză la înălţimea acestui mare critic, în care tre­ce în revistă romanele care au apărut în acest an. Pare incredibil că pe o distanţă de nu­mai 12 luni au ieşit romane nu doar multe, ci şi foarte bune. Citez din Şerban Cioculescu: "Anul 1933 a reprezentat în grafica producţiei noastre epice treapta cea mai înaltă până în prezent. Vom e­numera, după romancierii consacraţi de publi­cul cumpărător, pe domnii Liviu Rebrea­nu, Mi­ha­il Sadoveanu, Gala Galaction, Ionel Teodo­reanu, Cezar Petrescu, Damian Stănoiu; profesionişti derivaţi din teatru, domnii Camil Pe­tres­cu şi George Mihail Zamfirescu; din po­li­tică, domnul Constantin Stere; din eseistică, domnul Mircea Eliade; din critică, domnii Lovinescu şi Dragomirescu; din nuvele, domnii Gib Mihăescu şi Tudor Teodorescu Branişte etc."...


● Şerban Cioculescu îi vedea aşadar pe Camil Petrescu şi pe G.M. Zamfirescu proveniţi din zona teatrului şi nu întâmplător. Cei doi au scris dramaturgie înainte de a apuca să rămână în conştiinţa cititorilor ca romancieri...
● Vedeţi, G.M. Zamfirescu se impune în lite­ratura noastră în anul 1927, cu piesa "Domnişoara Nastasia", jucată pe scena Companiei Dramatice Bulandra, cu Manolescu-Maximilian-Storin. Piesa făcea un contrast net cu majoritatea repertoriului. Era prima piesă românească ce se petrecea în lumea periferiei. Eroii principali trăiau în lumea periferiei, începând cu domnişoara Nastasia. La fel şi Vulpaşin, şi Ion Sorcovă. Această piesă a cunoscut un succes ieşit din comun şi datorită distribuţiei, dar mai ales a textului. Spectacolul a fost reluat în 1932 şi l-a impus pe G.M. Zamfirescu drept scriitorul periferiei româneşti. Sigur, şi înainte se mai scrisese despre periferie (Vasile Demetrius, Felix Aderca), dar aceasta este prima piesă cu  personaje care trăiesc la periferie. În 1933 apare "Maidanul cu dragoste", roman pe care G.M. Zamfirescu îl concepuse drept primul făcând parte dintr-un ciclu...


SUBIECT PITORESC
● "Bariera"...
● Exact! Numai că el a murit prematur - iată, anul acesta, în octombrie, vor fi 70 de ani de la moartea lui, iar faptul că dvs. tipăriţi acum ro­ma­nul său este un binemeritat gest omagial - fiind măcinat de boli şi sărăcie. El însuşi spune că n-a mimat suferinţa, ci a suferit în mod real!

A fost un om din periferie, s-a ridicat de aco­lo cu patima scrisului... Chiar prima frază din volumul I, "Un copil cântă cu ochii în soare", în­cepe cu o mărturisire autobiografică: "Desti­nul meu începe mizer, într-o mahala cu nume ru­şi­nos. Închid ochii şi revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut apăsat mâna unui copil nebunatec". Şi de-aici se desfăşoară această melopee a periferiei româneşti, legată - pe coordonate geografice - de Gara de Nord (mulţi eroi sunt hamali), fabrica de bere Luther şi maidanul cu dragoste, care era cam pe unde se află acum Carrefour Orhideea... Evadarea co­piilor avea loc dincolo de orizontul Gării de Nord, cu fumul locomotivelor şi zgomotul atelierelor, spre Cotroceni...


● Cum vă explicaţi că succesul la publicul ci­ti­tor a fost tot atât de mare ca valoarea litera­ră pe care i-au recunoscut-o criticii?
● Voi spune că pentru orice scriitor e măgulitor să-i apară un roman într-o asemenea cons­te­la­ţie, în acelaşi an cu "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", cu "Răscoa­la", "Ru­soaica", "Velerim şi veler, Doamne" şi atâtea altele. Dar, inevitabil, eşti şi comparat cu ele. Aceste romane n-au apărut pe un vid lite­rar, într-un moment în care publicul, neavând alternativă, vine spre tine. Iată ce spune Eugen Lovinescu: "Prima jumătate a volumului I redă admirabil atmosfera mahalalei cu o mare pu­tere de evocare lirică valabilă, întrucât e trecută prin sensibilitatea vibrantă a micului său erou". Revin cu numai câteva rânduri la Şer­ban Cioculescu: "Atmosfera colectivă de periferie e redată impresionant în primul pătrar al romanului în structura realistă a căruia sub­zis­tă puţine elemente eterogene romantice sau de roman rusesc". Ştiţi că a fost comparat cu Gorki, în ceea ce priveşte scriitura acestui ro­man. Acea "lume de la fund" a fascinat cititorii.
● Un subiect pitoresc, cu care publicul nu prea era obişnuit la acea vreme...
● Era o lume prea puţin cunoscută... Bu­cu­reş­tiul era foarte stratificat în acea vreme. După primul război mondial, în 1919, Vlahuţă a scris un articol superb, "Lume amestecată", care are valoarea unui semnal a ceea ce se întâmpla. "Dincolo" era necunoscutul, era o lume care abia venise.  De la el a rămas expresia "Bucureştiul este un mic Paris într-un mare sat", pentru că micul Paris însemna câteva cartiere: Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), Cotrocenii, Armenească, până pe Moşilor... De la Cimitirul Bellu încolo şi dincolo de Mihai Bravu începea o altă lume. Erau nişte insule des­pre care nu se ştia... şi acum e la fel, să nu ne amăgim... Revenind, succesul de public rezidă şi din talentul său liric. Era un evocator care tră­ia o dată cu eroul său. El spune "destinul meu începe mizer"... Publicul urmărea ro­ma­ne­le care aveau şi o componentă sentimentală, dar şi una de adevăr uman, care nu exalta aceas­­tă lume, nu-i conferea trăsături pe care nu le avea. Oamenii erau şi răi, şi buni. Femeile din soborul ţaţelor, despre care vorbeşte, erau cicălitoare, bârfitoare... Descrie casele de tole­ranţă... Iorga a fost de-a dreptul revoltat de acest lucru, considerând că e ultima treaptă pe care se putea ajunge, chiar îl apropia de Arghezi, prin pornografie.


● Ce a urmat după "Maidanul cu dragoste"?
● A continuat ciclul epic cu romanul în două volume "Sfânta mare neruşinare", la Editura Cartea Românească. "Cântecul destinelor. Popas între anotimpuri", volumul III, la Editura Naţională Ciornei. A avut iarăşi un mare succes piesa lui, "Idolul şi Ion Anapoda", reluată în anii '60-'70-'80. Şi acum se joacă la TNB... După moartea sa, asupra lui o perioadă se pogoară tăcerea. Două momente au marcat readucerea sa în actualitate: spectacolul "Domnişoara Nastasia", de la Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti, regizat de Horea Popescu. În rolul principal, Marga Anghelescu, în Vulpaşin - Nicolae Si­re­teanu, Ion Sorcovă - Colea Răutu. Un spectacol de marcă, a trecut de 200 de re­pre­zen­taţii. Îmi aduc aminte, în seara premierei au fost prezenţi în sală directorul de onoare al teatrului, maestrul Ion Manolescu, Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, toţi cronicarii epocii... Era în sală, pe de altă parte, un public popular, mai ales la balcon - oameni care parcă erau din piesă... se făcea o translaţie foarte uşoară. Acesta a fost primul moment care l-a relansat.


● Cel de-al doilea, din câte ştiu, s-a produs în etape şi e legat de dvs...
● Încă din liceu aveam o pasiune pentru G.M. Zamfirescu. Mai târziu, prof. Alexandru Balaci m-a în­trebat ce vreau să fac, iar eu i-am vorbit despre G.M. Zamfirescu. A vorbit cu familia, cu regretata actriţă Raluca Zamfirescu şi cu Ga­bri­e­la Zamfirescu - decorator, fiicele scriitorului, astfel încât mergeam zilnic la ele acasă, unde îmi puseseră biblioteca şi arhiva la dispoziţie. Astfel am tipărit un volum de teatru şi "Maidanul cu dragoste", prima ediţie, apărută în 1957, în­grijită de doamna Florenţa Zamfirescu şi pre­fa­ţa­tă de mine. De aici au început poveştile. În vre­mea aceea, pentru apariţia unei cărţi, di­recţia presei - adică cenzura - dădea două avize. Unul pentru manuscris, iar manuscrisul putea pleca la tipar. Când era în formă de carte, se dădea un aviz pentru bunul de difuzat. Mai târziu, direcţia presei a renunţat la acesta din urmă. Când să se dea bunul de difuzat, o "doamnă", nu pot să-i dau numele, a decretat: pornografie! Astfel, cartea nu s-a difuzat câteva luni, a stat legată la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii. Aveam un tiraj de 20.000 de exemplare. Alexandru Balaci a protestat, dar ceilalţi erau mult mai puternici. Până la urmă s-a dat drumul, pentru că s-a zis că se furaseră foarte multe exemplare, deci cartea circula oricum pe piaţa neagră. Aşa era pe atunci, ceea ce era interzis stârnea curiozitatea... Aceasta a făcut ca editurile să fie inhibate, iar o a doua ediţie să apară abia peste 10 ani, în 1967, la Biblioteca pentru toţi, într-un tiraj de 70.000 de exemplare. În momentul în care cartea a ajuns pe masa cuiva mare de la C.C. a fost oprită pentru pornografie! I s-a dat drumul până la urmă... Dar mai trebuie să ştiţi că, pe lângă pornografie, cărţii i se imputa faptul că nu vorbeşte despre lupta clasei muncitoare. A proletariatului! Nu uitaţi că acel cartier era acelaşi cu cel în care se desfăşuraseră grevele de la Griviţa, în 1933, pe care şi le revendicau Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, oameni cu funcţii... Chiar dacă Dej murise, ei tot vedeau că-n roman nu se vorbeşte despre aşa ceva. Era o lume paralelă... Unele pasaje erau de un tragism extraordinar, mai puternice decât lupta clasei muncitoare şi propaganda politică: scenele de tortură, mizeria. Dar nu se spunea "expresis verbis" despre proletariat! Bref, abia prin 1984 s-a mai scos o ediţie, la Editura Junimea din Iaşi. După '89 avem două ediţii, apărute la Editura Porto Franco din Galaţi, respectiv la Gramar... Consider iniţiativa Bi­bliotecii pentru toţi una fericită, pentru că leagă ceea ce s-a întâmplat în 1967, când a apărut pentru prima dată "Maidanul..." în această colecţie. Prin această carte şi prin altele, puneţi la îndemâna publicului capitole din cel mai glorios moment al romanului românesc: perioada interbelică.