Şoapte de teatru

VIVIANA GHERASIM ● Sufleurul care visează să fie actor
Stă ascunsă după cortină. N-o văd şi n-o aud decît actorii de pe scenă.  "Şopteşte teatru." Viviana Gherasim, sufleurul Teatrului Metropolis, o tînără care zîmbeşte des, dar ai cărei ochi îi trădează visul neîmplinit: acela de a fi actor adevărat, admirat şi aplaudat de public.

I-ar plăcea să dea mereu interviuri, să fie asaltată de întrebări, să fie prinsă în vîrtejul ameţitor al celebrităţii. "Chiar mi-ar plăcea… Şi nu-i înţeleg pe cei care fug de presă şi se plîng că sînt agasaţi. E frumos…", spune zîmbind Viviana Gherasim. Are aproape 35 de ani şi practică meseria de sufleur de 13 ani. Trăieşte patimile unui artist, dar le trăieşte dincolo de scenă, în spatele ei, acolo unde nu ajunge admiraţia publicului. "M-am angajat în acest teatru înainte de a începe facultatea. Am vrut să plec de mai multe ori şi nu m-am îndurat. Tot venea cîte un nou regizor important ori un actor, o actriţă… «Stai să văd şi spectacolul ăsta cum este», îmi ziceam, «cum ajung ei la rezolvarea problemei» şi… aici am rămas."

Viviana Gherasim a fost şi actriţă a unui teatru de provincie, Teatrul Valah din Giurgiu, iar de-a lungul timpului a colaborat cu diverse televiziuni pentru roluri mai mici în sitcom-uri.

Să fii sufleur… "e frumos şi urît în acelaşi timp. E frumos să vezi cum actorii descoperă personajul, să-i vezi cum interpretează, să vezi procesul de realizare a unui spectacol. Înveţi foarte multe şi de la regizori. Mă uit la ei, sînt absorbită de ei, de ceea ce fac. Iar mie mi-e greu să nu fiu acolo, ci doar pe margine. De multe ori, urmărindu-i, uit să mai citesc textul, dar bine că, după cîteva săptămîni de repetiţie, îl memorez. Am avut noroc totuşi că am mai tot jucat şi la Metropolis, chiar dacă roluri mai mici…".

Viviana a fost, la un moment dat, în acelaşi spectacol şi sufleur, şi actriţă. Iar totul se petrecea contracronometru: "Ieşeam din scenă, îmi luam textul, mă aşezam pe burtă – că nu mai aveam timp să ajung la locul meu, de sufleur – apoi lăsam textul, iar intram pe scenă şi tot aşa. Ajunsesem să ştiu toate rolurile pe dinafară, aşa că suflam şi în timp ce jucam". 

Vreau şi eu acolo!

• Cum e să fii sufleur?

Viviana Gherasim: E o meserie destul de uşoară. Nu lucrez foarte mult, nu obosesc foarte tare. Dar mi-e greu din alt punct de vedere. Pentru că nu sînt acolo. Asta e cel mai greu. E ca şi cum n-am mîncat de luni în şir, iar cineva, în faţa mea, savurează un tort apetisant şi eu nu mă pot atinge de el. La un moment dat simt că mă ia cu leşin. Mi se face rău. Vreau şi eu acolo!

• Ţi se întîmplă să vrei să izbucneşti pe scenă şi să spui tu replicile?

Mi s-a întîmplat şi mi se întîmplă la fiecare spectacol. De pe margine, mai zic, cîteodată, în sinea mea: "Eu aş fi făcut mai bine". Fără să-mi dau seama, în mine, în timp ce actorul respectiv joacă, joc şi eu. Şi mă trezesc cu lacrimi, mă trezesc rîzînd. Ar fi foarte interesant să-mi vadă cineva faţa în timpul repetiţiilor. Ar avea ce vedea. Mă schimonosesc în toate felurile, în funcţie de rolurile actorilor. Şi se întîmplă ca în acelaşi timp să joc mai multe roluri. Adică, în timp ce unul rîde, rîd şi eu, iar dacă altul plînge, încep şi eu să plîng.

• Au fost cazuri în care actorul pur şi simplu te-a implorat din ochi să-l ajuţi cu o replică?

Da, de mai multe ori. Se uită fix la mine şi-mi dau seama. Îmi ajunge doar o privire. Însă, de obicei, ştiu dinainte cînd are actorul probleme, unde are lacune în ceea ce priveşte o parte din text. Se mai întîmplă să am un fel de cod cu el, fiind suficient să-i spun un anumit cuvînt ca el să-şi dea seama ce urmează să spună. Nu suflu propoziţii întregi. Uneori suflu doar litera de la începutul cuvîntului. De exemplu, într-un spectacol în care joacă, doamna Olga Tudorache are o replică: "Şi, ce se mai aude pe la spital?". Eu spun doar "spi"…

• Pentru ce actori mari ai "suflat"?

Pentru foarte mulţi… De la Olga Tudorache la Mircea Albulescu, Mariana Mihuţ, Marian Rîlea, Claudiu Bleonţ, deşi nu toţi actorii au nevoie de sufleur. Şi nu contează neapărat vîrsta pe care o au, pentru că emoţiile se regăsesc în fiecare.

• Ce trebuie să cunoască un sufleur?

Să ştie cînd are actorul nevoie de el. Să-i poată arunca vorba-n gură. Pentru că, pe scenă, în timpul spectacolului, dacă el face pauză, toată lumea se prinde că a uitat textul, aşa că îi poate arunca sufleurului o privire complice înainte cu cîteva replici.

• Cunoşti vreun sufleur care să fi devenit un actor cunoscut sau un regizor renumit?

Nu… ştiu doar că Eminescu a fost sufleur.

• Îţi doreşti să fii actriţă, dar pari foarte retrasă…

Probabil că asta mi-ar dăuna în cariera de actriţă. Niciodată n-am ştiut să dau din coate, să rog, să mă milogesc. Deşi cunosc mulţi actori mari, cu relaţii, cu pile, niciodată n-am îndrăznit să le cer ajutorul în privinţa asta. Mi-e jenă. Pune-mă undeva şi voi face bine ce trebuie să fac, dar nu mă pune să bat la uşi. Totuşi, pot spune că am avut noroc în viaţă, dar nu le pot avea pe toate. Bătăioasă sînt, luptătoare sînt, dar nu ştiu să las capul în jos, să mă milogesc.

• Ce satisfacţii îţi aduce meseria asta?

Se întîmplă ca în spectacole să mai apară şi încurcături, poate din cauza unui actor care fie e obosit, fie are vreun necaz acasă. Dacă reuşeşti să-l aduci înapoi fără să se prindă publicul e o satisfacţie. Trebuie să mergi înainte fie ce-o fi. Şi ca actor, şi ca sufleur. Îţi cade lustra în cap, mergi mai departe şi te prefaci că aşa a trebuit să se întîmple, că aşa a vrut regizorul.