Panait Istrati ocupă un loc aparte în galeria scriitorilor români. A fost numit "romancier experimental", iar în "Istoria secretă a literaturii române" e personajul principal al secţiunii "Ereticii, ca fiinţe migratoare".
Panait Istrati a fost copilul unei ţărănci române, Joiţa, şi al unui negustor şi contrabandist grec, Ghergios Valsamis. S-a născut la Brăila, în 1884, şi nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Mistuit de la vârste fragede de dorul de ducă, spintecat de o puternică dorinţă de a cunoaşte, de a-şi trăi viaţa până la ultimele consecinţe, la 12 ani îşi părăseşte mama, pe care, altminteri, a iubit-o enorm. Dorinţa de a-şi cunoaşte tatăl, de a găsi un model patern a fost atât de arzătoare încât tot ce a făcut în viaţă a fost sublimarea acestei porniri aproape nefireşti.
UN PEREGRIN DE TALIE EUROPEANĂ INTERTITLU
Parcursul existenţei lui Panait Istrati a fost o aventură extraordinară. A înfruntat umilinţa, mizeria şi pribegia. A fost, printre altele, hamal în port, căldărar, zidar, servitor, purtător de reclame, fotograf. A fost ars de pribegie şi de soare, fără adăpost pe geruri câineşti, a fost bolnav, a fost flămând, a jucat barbut cu singurătatea şi cu moartea. Dar nu a renunţat, nu a abandonat lupta corp la corp cu o viaţă ieşită din comun. L-a reanimat întotdeauna o voluptate a trăirii, o vibraţie puternică de dincolo de lume.
"În exaltări, în pasionalitate, Istrati e constant: piere dacă nu arde, există, întrucât este un rug aprins". (Mircea Iorgulescu, "Spre alt Istrati", Editura Minerva, 1986). Traseul şerpuitor şi spectaculos al pribegiilor sale s-a unduit prin Siria, Damasc, Liban, Egipt, Grecia, Beirut, Iaffa... A călătorit ascuns la bordul unor vapoare. Uneori a fost descoperit şi abandonat la prima escală. S-a alăturat mişcării socialiste din epocă, a fost vicepreşedinte al asociaţiei franceze "Les Amis de l'URSS", l-a însoţit pe Nikos Kazantzakis (care va aminti de Istrati în romanul "Zorba Grecul") pe melegurile Greciei, unde a ţinut un discurs procomunist. Iată explicaţia sa concentrată: "Singur, fără un prieten şi neîndrumat de nimeni, descoperisem cartea, sau, mai bine zis, măreţia lecturilor bune şi, o dată cu ele, socialismul. Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mişcări muncitoreşti în portul nostru auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţi. Iată care avea să fie de-acum încolo noua mea religie: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om". Până la urmă, Istrati a denunţat lumii atrocitatea regimului comunist din Rusia. Chinuit de idei revoluţionare şi de el însuşi, Panait Istrati, un rătăcitor, un hoinar plecat de lângă Dunăre, din portul Brăila, a fost să fie o conştiinţă europeană de primă mărime. Un fost vagabond, un autodidact din Balcani a fost să fie un scriitor foarte apreciat întâi în Franţa, apoi în Europa. A scris cea mai mare parte a operei sale în limba franceză. Mircea Vaida este de părere că "Istrati gândeşte româneşte. Structura frazei, coloritul sentimental al sensurilor, structura operei e străină de ceea ce ar putea scrie orice autor francez.(...) Prin ceea ce se numeşte stil, în accepţia complexă a noţiunii, Panait Istrati e, neîndoielnic, român". (postfaţă, Chira Chiralina, Ed. Minerva, 1973)
Român pe jumătate grec şi scriind în franţuzeşte, Panait Istrati este numit de un ziarist francez "un povestitor născut din timpurile biblice". Până la notorietatea sa în ţara lui Corneille, Balzac şi La Fontaine, Istrati semnase constant ca gazetar în presa muncitorească din România.
Povestirile care aveau să îl impună mai târziu au forţa unor obsesii. Istrati l-a inventat pe Adrian Zografi, personajul pe care l-a înzestrat cu biografia, însuşirile şi amintirile sale. Cititorul îl urmează sedus pe autor, din port în port, din poveste în poveste, pentru că scrisul e autentic, viu, te ia de mână şi te duce din bălţile Brăilei până în seraiurile orientale.
ÎNCERCĂNATĂ AURIU CU DIADEMA SUBLIMULUI
Chira Chiralina a apărut în 1923, cu o prefaţă de Romain Rolland. Acţiunea este plasată la jumătatea secolului XIX, când urmările domniei fanariote încă îşi cereau drepturile. Stăruiau moravurile de la Stambul. Chira dansează turceşte în fum de mirodenii, mănâncă sarailii şi fumează narghilea. Totuşi, când este întrebată de un haiduc: "Fetiţo, spune-mi ce limbi ştii mai bine, turceşte, greceşte sau româneşte?", ea răspunde limpede: "Româneşte, cruce de voinic!". Personaj de inspiraţie baladescă, Chira se lasă dezmierdată de curtezani, în alcov, când nu e snopită în bătaie de tatăl ei. Până la urmă o răpeşte un neguţător arap urât, dar bogat. Fratele său, Dragomir, o va căuta toată viaţa. Chira e un personaj de basm, sălbăticiune de raia, dospind parfumuri orientale. "În comparaţie cu premisele de pierzanie, deschise ca o gură a Gheenei, Chira Chiralina rămâne pură şi încercănată auriu cu diadema sublimului". (Mircea Vaida, postfaţă, Chira Chiralina).
"Codin" se ascunde de oamenii legii în locurile pustii din bălţile Brăilei. A fost condamnat la 10 ani de închisoare, după ce a spintecat un cetăţean întâlnit în patul iubitei sale. Altfel, în timpul liber îşi bătea crunt mama, pentru că era zgârcită şi nu dorea să-şi vândă pământurile. Dar Codin nu este chiar o brută oarecare, ci mai are, pe alocuri, sufletul irigat de urmele moralei haiduceşti. El poate să îşi dea viaţa pentru un frate de cruce şi chiar nu pricepe de ce e rău că l-a ucis pe bărbatul găsit la ibovnica sa. Răzbunarea reprezenta un fel de nobleţe. Se face frate de cruce cu un copil, Adrian, având o nevoie subconştientă de puritatea şi de candoarea acestuia, căruia îi spune: "Tu eşti slab acolo unde eu sunt tare şi eşti tare acolo unde eu sunt slab". Înainte să se predea autorităţilor, bruta de Codin nu mai vrea decât să strângă "mâna unui copil, unui frate". Binele şi răul sunt împreună, în contradicţie, în încleştare, în neverosimil...
ZUGRAV AL CHINULUI ŞI UMILINŢEI
"Ciulinii Bărăganului" povestesc cum Adrian şi unchiul Dumitru se duc la furat de stuf, dar bălţile sunt păzite de un turc înarmat. Dumitru smuceşte căruţa către baltă, dar spintecă burta calului cu tărpanul de tăiat stuf. Pleacă nenorociţi, necăjiţi şi aproape vinovaţi către casă, în timp ce îi veghează o spelnidă noapte senină şi luceafărul strălucind a opal. "În cer şi pe pământ viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire în timp ce omul semăna moarte şi se cobora mai jos decât vita".
De atâta înţelegere şi durere era torturat Panait Istrati. Ţipătul scrierilor sale ne spune că ar fi vrut ca lumea să fie altfel. Pe paşaportul său din 1916, la rubrica "profesiune", scria zugrav. Nu ştia pe atunci că va zugrăvi chinul şi umilinţa, rănile şi disperările, fuga de tot ce nu putea schimba, ca nimeni altul.
GORKI DIN BALCANI
În a treia zi după Anul Nou, în 1921, la Nisa, pe Coasta de Azur, un om istovit de suferinţă hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Este transportat de urgenţă la spital, unde printre hârtiile năpăstuitului se găseşte o scrisoare trimisă cu doi ani în urmă, returnată cu menţiunea că destinatarul nu a fost găsit. Nefericitul sinucigaş a fost până la urmă salvat. Era Panait Istrati care îi scrisese lui Romain Rolland. După această întâmplare cumplită, scrisoarea retrimisă ajunge la ilustrul scriitor francez. Romain Rolland descoperă în rândurile expeditorului necunoscut un mare talent literar. Nu doar că îi răspunde, dar îl încurajează să scrie, îi călăuzeşte paşii, îi înlesneşte debutul şi îi prefaţează prima carte. Iată ce scria Romain Rolland: "În primele zile ale lui 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să mai scape. Citii şi mă simţii pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki din Ţările Balcanice".
Citește pe Antena3.ro