"Sunt un artist fără paşaport"

Festivalul "Viaţa e frumoasă" de la Teatrul de Operetă "Ion Dacian" o prezintă publicului român pe artista multimedia Laurie Andersen, într-un spectacol special, la 11 noiembrie, de la ora 19:00. Laurie este nerăbdătoare să-şi susţină reprezentaţia de la Bucureşti, oraş pe care nu l-a mai văzut din anii '80.

Laurie Andersen: Poveştile bune sunt cele care mă inspiră, de asemenea personajele neobişnuite. Sunt cunoscută ca artistă "multimedia", dar lucrez şi cu poveşti din viaţa de zi cu zi. Nu fac altceva decât să creez pe scenă un spaţiu care îndeamnă la reverie, în care transpun poveşti din vieţile spectatorilor. Diferenţa e că aceste poveşti, în spectacolul meu, sunt mai coerente, mai clare decât în viaţa reală. Poveştile cotidiene, nu cele exotice, sunt sursa inspiraţiei mele şi nu fac altceva decât să le spun în alt fel decât le-ar spune toată lumea.

● Povestiţi-ne despre primul spectacol pe care l-aţi făcut folosind "instrumente" neconvenţionale!

Se întâmpla la începutul anilor '60, în oraşul în care locuiam atunci, Vermont, pe un platou cu o scenă acoperită, unde se ţineau spectacole. Spectatorii stăteau în maşinile lor şi ascultau muzica. După fiecare cântec, şoferii claxonau. Iar sunetele de claxoane, multe şi diferite, se auzeau chiar mai interesant decât muzica din foişor. M-am gândit să fac o simfonie de claxoane. Nimeni nu a marşat atunci la propunerea mea, dar ulterior am făcut un casting şi am avut mulţi doritori să participe la acest proiect, care până la urmă a fost mai mult distractiv decât artistic.

● De atunci, aţi avut o mulţime de proiecte neobişnuite. Care vi s-a părut cel mai neobişnuit, chiar şi pentru dvs.?

V-aş spune chiar despre cel mai recent dintre ele: muzică pentru câini. Ideea mi-a venit în America, în timp ce aşteptam, în culise, să ţin un discurs la un colegiu. Le-am spus celorlalţi că fantezia mea e să fac un concert cu lătrături de câini. Ei bine, în iunie 2010, ajungând în Australia, la Sydney, unde am prezidat un mare festival, am pus în aplicare această idee. Am invitat oamenii să vină cu patrupedele lor, la celebra Sydney Opera House. Au fost aproape 1.000 de câini pentru care am interpretat o piesă de 20 de minute, scrisă special pentru această ocazie. La final, patrupedele m-au acompaniat lătrând. Ne-am distrat de minune. Despre ce s-a întâmplat la Sydney puteţi citi şi vedea pe internet.

● Aţi avut şi idei pe care nu le-aţi putut pune în scenă? Pentru că nimic nu pare imposibil pentru dvs.!

Întotdeauna mă gândesc la lucruri pe care şi pot să le fac pe scenă! Şi tot ce putem face în viaţa de zi cu zi poate fi făcut şi pe scenă. Trebuie doar să ţii ochii deschişi, să fii atent la ce se petrece în jurul tău. Cu toţii trăim deja într-un mare spectacol, Viaţa! Ce facem de fapt noi, artiştii? Doar subliniem frumuseţile sau bizareriile vieţii, pentru că majoritatea spectatorilor nu mai au timp sau răbdare să se uite în jur şi să le descopere singuri. Şi sunt frumuseţi sau lucruri bizare din jurul nostru, iar ele se află chiar în rutina în care suntem prinşi. Nu trebuie decât să privim din altă perspectivă şi vom descoperi ceva extraordinar într-un lucru banal sau plictisitor. Asta fac eu.

● Sunteţi şi inventatoarea unor instrumente muzicale, dintre care amintesc vioara cu corzi din bandă magnetică, "băţul vorbitor", filtre de voce. Sunt pentru uz personal sau şi alţi artişti le folosesc?

Pe unele le folosesc doar eu, altele au fost preluate de colegi artişti. În această perioadă, o bună parte a muncii mele este expusă la Sao Paolo, la Centro Cultural Banco do Brazil. Instalaţii folosite pe scenă, instrumentele mele sunt expuse acolo până la sfârşitul lunii decembrie. Nu am numărat toate obiectele pe care le-am inclus în această expoziţie, denumită "I in U", dar vă pot spune că ocupă cinci etaje ale clădirii.

● Faceţi multe lucruri în numele artei. Puteţi să definiţi o categorie profesională căreia îi aparţineţi?

Aş spune că sunt un artist fără paşaport. Pot susţine reprezentaţii oriunde, oricând. Mă încadrez în categoria artiştilor, dar fac o grămadă de lucruri "neartistice". Mă las condusă de creativitate, de imaginaţie, altfel mă plictisesc. Aşa că nu pot spune exact din ce cauză merg mereu pe cărări artistice noi: pentru că aşa vrea publicul sau pentru că altfel mă plictisesc?