Tandra şi gingaşa mea fiară...

Dacă ar fi trăit azi, Strauss – nu tatăl, nu fiul, ci întreaga familie de muzicieni vienezi – l-ar omagia ca pe unul „ce cântă mai bine” (decât ei). Nici un cântec compus pe malul Dunării albastre nu a prins vreodată lumea în vârtejul lui atât de ameţitor, atât de copleşitor cum a făcut-o valsul creat de Eugen Doga pentru coloana sonoră a filmului pe care Emil Loteanu l-a turnat după nuvela „O dramă la vânătoare” de Cehov.

Realizat în studiourile moscovite, de doi ba­sa­ra­beni cu sânge şi gândire profund româneşti, filmul şi valsul au intrat, definitiv, în clasicismul artei, iar titlul ales de ei în ruseşte „Moy laskoviy i nezniy zver”, „Gin­gaşa şi tandra mea fiară”, este esenţa întregii structuri cinematografice şi muzicale ridicate pe baza textului cehovian. Muzica lui Eugen Doga din acest film superb a fost recunoscută drept „cel mai frumos vals de dragoste al lumii”, iar apelative precum „valsul sufletului” sau „valsul-spirală al iubirii” spun prea puţin despre frumuseţea lui... Oricine îl ascultă are, pe vecie, inima învelită într-un şal de mătase.

Cine este însă Eugen Doga? Se spune despre el că ar fi  cel mai mare compozitor român în viaţă dar, ca un paradox, românii îl cunosc, probabil, cel mai puţin. Eugen Doga s-a născut în Transnistria şi trăieşte, în cea mai mare parte a anului, la Moscova, unde ruşii îl consideră o valoare naţională. A rămas, cu toate acestea, un bun român care, şi astăzi, aşteaptă semnale din ţară pentru a se reîntoarce, împreună cu muzica sa. L-am văzut mai de-aproape luna trecută, când am avut, împreună, răgazul de a ne cunoaşte prin cuvinte. Dar, deşi interviul e o maieutică a spiritului, la capătul său nu putem afirma cu precizie că ştim cine-i, pe de-a-ntregul,  maestrul Eugen Doga.

Probabil că este comun marilor creatori să-şi surprindă biografii cu profilul lor  greu de explicat prin prisma acelui „nu ştiu ce” – o inefabilă simţire menită să dea viaţă operei artistice –, despre care  Eugen Doga ne-a vorbit că se simte pătruns atunci când compune. România a luat notă de existenţa compo­zitorului basarabean  mai ales prin muzica lui de film. „Şatra”, „Maria Mirabela”, „O dramă la vânătoare” – acesta din urmă fiind titlul adoptat de piaţa românească de cinema pentru filmul cuplului Loteanu-Doga. Sunt trei producţii cinematografice de succes care au rulat pe ecranele noastre.

„Maria Mirabela” s-a născut în 1978, când, la Bucureşti, se întâlneau ca să facă film trei mari români din Basarabia: poetul Grigore Vieru, regizorul Emil Loteanu şi Eugen Doga. Purtând în bagaje şabloanele etnosovietice şi deprins cu deviaţiile lingvistice din Transnistria, Doga, aflat cu Ion Popescu-Gopo la plimbare pe Magheru, e surprins atunci că în capitala României, toată lumea vorbeşte perfect româneşte! Avea să se obişnuiască însă repede...

Despre regreta­tul Grigore Vieru, compozitorul ne spune că era un scriitor de mare inspiraţie. Lucra întotdeauna poeziile dintr-o singură trăsătură de condei. Dar, pentru că în muzică nu toate versurile servesc notele, el a fost nevoit să rescrie o parte din librete. Înaintea repetiţiei finale filmul nu era gata din cauza lui Vieru. Poetul nu găsea versurile pentru scena cu omizile. „Locuiam”, povesteşte Eugen Doga, „la Hotelul Dorobanţi. De două zile, Vieru fugea de mine. După ce i-am pus în braţe enciclopedii despre cum se transformă omida în fluture, la capătul puterilor,

m-am hotărât într-o dimineaţă devreme-tare

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

să-i bat energic la uşă. El mi-a deschis timid. Era slab, cu picioarele ca nişte fuse. «Dă-mi omizile!», i-am spus. «Eeeee... (mi-a răspuns el) omizili aistea o sî mî mînînşi di jiu!». Dar a doua zi am avut libretul şi a ieşit o scenă extraordinară. Eu cred că şi Dumnezeu ne-a urmărit, de sus, şi a făcut ca totul să se termine cu bine”.

În regia lui Emil Loteanu, „O dramă la vânătoare” (1976), turnat la scurt timp după capodopera „Şatra”, trebuia să dovedească ruşilor că şi românii îl pot înţelege pe Cehov. „Stăteam”, povesteşte compozitorul, „cu Loteanu, la Moscova, în hotelul Mosfilm. Lucram noaptea şi, uneori, uitam să copiez notele. Nu ştiu de unde mi-a venit inspiraţia de a compune valsul acela minunat care se cântă, în film, la nunta Skorţovei, dar îmi amintesc entuziasmul orchestrei ruse după ce a citit partitura. Puţină lume înţelege ce se întâmplă în valsul acela. Chiar eu încă mai caut să-mi explic. Mă mai  întreb, de exemplu, în carţile pe care le-am scris,  ce este inspiraţia, ce este geniul, ce este femeia...”