TNB - Subpamantul tacerii

In atelierele din subpamantul Teatrului National si-a facut culcus tristetea, inghesuita de amintiri, sperante si regrete. Le gasim in oamenii care nu au apucat sa devina ceea ce au crezut ca sunt.

TAPITERIE. Oamenii din atelier au creat de-a lungul timpului piese unicat, care l-au impresionat pana si pe Ceausescu

Sapte barbati stau aplecati deasupra unei mese lungi, dreptunghiulare. Ai senzatia ca asisti la intrunirea unei secte ale carei taine si coduri nu le cunosti. Intrarea noastra in lumea tapiterilor pare acum aproape un sacrilegiu. Se opresc din orice, mai putin din treaba lor. Cineva intoarce capul, dar bratele isi continua, nestingherite, treaba.

In atelier, oamenii au devenit doar maini. Retina imi cade involuntar pe ele. Sunt zbarcite de munca. Cu o miscare fulgeratoare degetele sectioneaza aerul, pentru a se intoarce iar si iar in locul unde o coasa minuscula a strapuns materialul purpuriu imprastiat pe masa.

Ma apropii la o distanta periculos de intima de masa cu bucatele din care se vor servi scaunele, paturile, mobila viitoarelor spectacole. In linistea asternuta se simte tensiunea venelor, curiozitatea crescanda a celor observati. Privirii care le spune "imi permiteti sa-ncerc" ii raspund afirmativ, dar oarecum ironic, toate cele 14 maini care-mi ofera micul ac arcuit. Aleg unul si, cu timiditate, il introduc in rosul din fata mea. Gresit! Rasete, incurajari. Incerc din nou, de data aceasta cu ajutorul unor degete experimentate. Reusesc, in sfarsit. Primesc felicitarile pe care sunt sigura ca nu le merit, dar asa e prima oara.

BUTAFORIE. Chipurile actorilor, imortalizate in masti, stau atarnate pe peretele atelierului

TRECUT-AU ANII. Cativa dintre ei isi amintesc inceputurile, asemenea sefului de atelier, Alexandru Constantin. Este angajat al teatrului din 1967 si mai mare peste tapiterie din 1983. Imi face lista cu lucrurile de sub stapanirea sa - "se lucreaza mobilier ca pentru casa, decoruri si tot ceea ce e legat de asta; vine scenograful si spune: dom’le, eu vreau cutare si cutare, arata schita, ne consultam, cadem de acord". Simplu ca buna ziua! Nu, nu e tocmai asa. O lucrare poate dura mai mult decat e anticipata. Partea buna acum e ca nu mai are ce tovaras sa vina si ce ordin sa dea pentru al nu stiu catelea congres al PCR. Sefu’ zice ca pe vremea raposatului il sculau si noaptea din somn, il aduceau in atelier si lucra cot la cot cu alti muncitori de la cooperativa. Ii ieseau si bani mai multi, ce-i drept! Primea indicatii prin intermediul activistilor, ca pe Ceausescu nu avea voie sa-l vada. "Venea sa se uite cum arata lucrarea, dar cand intra, noi coboram pe alta parte si mergeam in pod. Nu trebuia sa stie de noi, nu, nu". Vocea lui nu indica nici nostalgie, dar nici multumire pentru prezent. Si totusi, felul in care spune ca aici se construiesc piese unicat, ca erau solicitati la marile serbari nationale pentru insusi acest fapt, pentru maiestria micilor artisti ai atelierului de tapiterie... "Cand lucram la Sala Palatului, ajunsesem sa fiu cunoscut. Nu-mi mai cerea nimeni legitimatia. Toti stiau potentialul de la Teatrul National, si de-aia ne cautau."

NOSTALGIE. Elena si Nicolae Ceausescu stau, unul langa altul, cocotati pe dulapul atelierului de butaforie. Imbracati in haine poleite cu bronz, cei doi ne privesc incorsetati in dimensiunea mult prea mica a materialului din care sunt facuti. Sunt doua statui mute.

"Am facut si una imensa cu ei doi. Erau ei, vezi Doamne, in multime. In jurul lor mai erau vreo 7 personaje, dupa care erau basoreliefuri din ce in ce mai plate, ca sa para ei asa, in multime, cu steaguri", imi spune de dupa umar un domn cu barba lunga. Obiectul, la vremea lui probabil o mare opera de arta, a fost comandat de ziua Marelui Conducator, prin ’87. "La ultima m-au cam obligat, pentru ca oricine traia mai bine daca avea atelier", adauga vocea. Este artistul cabinei de butaforie, sculptor de profesie. Un zambet bland ii lumineaza chipul subtire, traversat de cute pe care par a fi trecut rauri de suferinta. Vocea ii tradeaza o anumita sensibilitate. Ma gandesc ca, oricum, asa sunt toti artistii. Mi-e si teama sa-l provoc la un dialog, asa ca accept sa mergem in ritmul lui. Aproape fiecare fraza contine cheia acelei suferinte pe care o citesti pe fata lui: atelierul. Este laitmotivul vietii sale. A vrut sa-l aiba, asa ca a participat la concursuri de unde erau selectati doar aceia care puteau sa-i reproduca in maniera egocentrica pe Fiii Poporului. Ajunsese sa aiba comenzi de la Consiliul Culturii. Nu a apucat insa niciodata sa obtina ceea ce si-a dorit, din cauza ca a cazut regimul. Toata munca dinainte, fortata de Securitate si de interesele sistemului, s-a dus de rapa.

SENS SI SENSIBILITATE. Degetele artistului mangaie cu delicatete textura lutului pe care-l adauga peste o matrita din lemn. Falangele danseaza cercuit intr-un ritm stiut doar de batranul anonim. "Am castigat concursul. Am luat bani pe lucrare, n-am comentat. Bine, eu nu tipam dupa bani, eu voiam un spatiu. Am ramas fara..." Se asterne tacerea. Aproape ca nici nu observasem ca mai exista si altcineva in atelier - o doamna. Usor blazata la inceput, femeia isi recapata jovialitatea imediat ce ne aratam interesati de mastile albe infipte in perete. Sunt creatiile ei. Fiecare masca a intiparit chipurile triste sau vesele ale actorilor din Teatrul National. Unii au plecat dintre noi si au lasat doar ipsosul cu amprentele identitatii lor atarnate de zid. Altii mai sunt aici si fac performanta in lumea de dincolo de subpamantul Teatrului National, pe scena. Incepem sa recunoastem fetele care au acceptat sa se impregneze in masti - Marcel Iures, Ovidiu Iuliu Moldovan, Marin Moraru, Claudiu Bleont, George Ivascu, Oana Pellea etc. Se face iar tacere, asa ca ne pregatim sa cunoastem alte ateliere. Oamenii din catacombe comunica atat cat au de comunicat. Nu se lungesc, nu fac paranteze. Vorbesc fara a se intrerupe din munca loc, fara a lasa impresia ca toata lucrarea lor ar avea atata importanta pe cat credem noi. Dar, fara ei, teatrul nu ar mai putea functiona. Ar fi ca un corp fara maini si picioare, aruncat in lume, unde doar talentul de a se adapta l-ar face un supravietuitor. Aici, in lumea catacombelor, si-a facut culcus tristetea, o prezenta obisnuita pentru fauritorii necunoscuti. "Speram sa am un atelier", imi suna ca un slogan al celor ce, ingropati in stramtul spatiu al subsolului, nu au reusit niciodata sa devina ceea ce credeau ca pot fi. Parasim cu respect amintirile si prezentul pe care ni le-au impartasit ucenicii din ateliere. Aventura ne duce mai aproape de suprafata, spre culoarele care se invecineaza cu locul in care intotdeauna se intampla ceva: scena.

PREMIERE

In 1867, la Teatrul National, a fost reprezentata prima opera importanta a dramaturgiei romanesti, "Razvan si Vidra" de B.P. Hasdeu. In 1879, TNB deschidea seria premierelor cu "O noapte furtunoasa" a lui I.L. Caragiale. Tot in 1879 incep sa fie reprezentate piesele lui Vasile Alecsandri. In 1902 are loc premiera "Vlaicu Voda" de A. Davila, iar in 1909-1910 se reprezinta pentru prima oara trilogia lui Delavrancea.