Un poet care poate vorbi din când în când cu soarele

În anul morţii lui Mihai Eminescu, 1889, George Coşbuc a publicat în revista Tribuna poemul "Nunta Zamfirei". În anii care au urmat, perioada de afirmare a lui Coşbuc, creaţia literară românească era în mare măsură marcată de un "neputincios epigonism, care trivializa mesajul eminescian", cum scria Ion Dodu Bălan. Poeţii timpului jeleau fals şi versificau forţat, imitându-l neputincioşi pe Eminescu. Atmosfera este prezentată expresiv şi memorabil de Camil Petrescu: "Se poate spune că generaţiile 1890-1916 au fost generaţii eminesciene. Epigonismul acoperea totul ca o iederă. Se visa, se leşina, se iubea numai cu versuri din Eminescu".

În 1892, Editura "Minerva" îşi anunţa cititorii prin gazete, la rubrica "Diverse", că avea în pregătire pentru tipar un volum de poezii intitulat "Balade şi idile", aparţinând tânărului şi talentatului poet George Coşbuc. Cartea a apărut un an mai târziu, în 1893, şi reunea între coperte poeme apărute de-a lungul timpului prin publicaţiile vremii, alături de creaţii inedite. La momentul debutului în volum, a cărui receptare critică a fost entuziastă, George Coşbuc avea 27 de ani. "Se tratau într-o bună parte a poeziei româneşti, în anii când apar primele creaţii mature ale lui Coşbuc, teme minore, generalităţi patriotarde sau se cultivau meschine preocupări intimiste. O excepţie fericită o constituie George Coşbuc, prin nota sănătoasă, senină, personală a poeziei sale, prin abordarea celor mai acute teme sociale şi prin cântarea, cu o excepţională forţă realistă, a naturii şi istoriei patriei. (Ion Dodu Bălan, prefaţa volumului "Balade şi idile", Ed. Tineretului, 1962) 

Legendele, poveştile de la gura sobei, suferinţele ţăranilor şi baladele îşi găsiseră autorul. Forţa incontestabilă a lui George Coşbuc este de a fi turnat viaţa şi obiceiurile populare în forma unei exprimări perfecte. În poezia sa este frământat şi răsfrânt sufletul celor mulţi şi chinuiţi. Amintim doar o strofă memorabilă, prin care strigă revoluţionar: "Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!".

"Nunta Zamfirii" este poemul nunţii ţărăneşti, transfigurat până la dimensiuni epice, perfect, scris cu o siguranţă şi cu o putere artistică neegalate. Într-o singură strofă, Coşbuc ne arată, ne descrie, ne explică dinamica şi armonia horei româneşti: "Trei paşi la stânga binişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;/ Se prind de mâini şi se desprind/ Se-adună cerc şi iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor". O auzim, o vedem şi pare că versurile însele joacă hora. Cum să te miri când ţi se pune: "Şi soarele mirat sta-n loc/ Că l-a ajuns şi-acest noroc,/ Să vadă el atâta joc/ P-acest pământ!". Da, un poet de o asemenea forţă poate vorbi din când în când cu soarele, pentru a-l opri să vadă minunile lumii.

Personajele sale  sunt devastate uneori de sentimente puternice, trăiesc adevărate patimi vecine cu tortura. Vinovăţia din poemul "Fata morarului", o elegie dureroasă, este condamnată de forţele naturii: "Sub plopii rari apele sună,/ Şi plopii rari vâjâie-n vânt,/ Scot hohote parcă să-mi spună,/ În râs, ce nemernică sunt,/ Iar apele-mi strigă:-Nebună!". Iubirea cumplită a unui bărbat puternic pentru ea, "Numai una" este de-a dreptul inflamabilă: "Dar cu pământul ce să faci? Şi ce folos de boi şi vaci?/ Nevasta dacă nu ţi-o placi,/ Le dai în trăsnet toate!(...)" "Să-mi cânte lumea câte vrea,/ Mi-e dragă una şi-i a mea:/ Decât să mă dezbar de ea/ Mai bine-aprind tot satul!". Iubirile trăite de flăcăii şi fetele de la sat e puternică, sinceră, dezănţuită precum natura, însă nu se plânge şi nu se jeleşte. Se strigă şi se trăieşte, pur şi simplu. Există şi pasiunile glumeţe, mustind de farmec idilic, ca în următorul gazel: "Oamenii mă-nvinuiesc/ Că sunt tânăr şi iubesc/(...) Mi-e necaz pe toată lumea/ Şi mi-e ciudă că trăiesc:/ Te-aş lăsa şi mi-e cu jale/ Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc!".

Poeţii imploră, jelesc, urlă, acuză, iartă şi exorcizează prin scris, aproape exclusiv, propria lor dragoste. Coşbuc este (poate) mai puţin răvăşit de propria-i persoană, vorbeşte doar despre iubirile altora. Nu ştim cât a transferat din stările sale personajelor, dar cel mai adesea aşa pare, impersonal, detaşat, observator. Este, fără îndoială, o mare artă, pentru că un om preocupat de sentimente în asemenea măsură, nu poate fi decât el însuşi un incurabil sentimental. Transferă preaplinul său sufletesc fetelor şi flăcăilor de la sat. Iubirea fetelor este sfiită, supusă, roşie în obraji, iubirea bărbaţilor este impetuoasă, autoritară, afişată. "Recrutul" îi spune în poezia cu acelaşi nume, fratelui său, sub protecţia căruia îşi lăsase iubita: "Poartă-i grija! Tot a mea/ S-o găsesc, tot dor să-mi poarte!" dar "De nu-i păzi-o bine,/ Ţi-ai găsit duşman în mine,/ Căci fac moarte/ Pentru ea!". Ar mira pe cineva să vadă în mâna recrutului sclipind cuţitul ucigaş?

George Coşbuc îşi foloseşte din plin darul analizei psihologice, dar nu asupra propriei persoane cum o fac cei mai mulţi dintre poeţi, ci asupra celor pe care îi observă şi îi pune în scenă. O pagină de fină psihologie filtrată prin imaginaţie poetică este "La oglindă". Un poet matur analizează tulburările unei fete foarte tinere, aproape copil, care îşi admiră propria gingăşie şi frumuseţe. Dorinţele, temerile, sentimentele neînţelese ale tinerei sunt asimilate şi înţelese de autorul care a transformat inima exaltată a fetei în poem memorabil: "Uite ce bujor de fată -/ Stai să te sărut o dată!/ Tu mă poţi, oglindă, spune!" "Ei, tu doară nu te-i pune/ să mă spui! Tu ai, surată,/ Gânduri bune."

Aşa cum iubeşte oamenii şi viaţa, la fel de sincer şi de profund Coşbuc iubeşte natura. Armonia, naturalul, vântul, vara, viscolul sunt elemente pe care le investeşte cu sentimente, personificându-le: "Şi Oltul, ca un leu rănit,/Gemea la cotituri,/ Şi trist vuiau de-al toamnei vânt,/ Întinsele păduri". Sau: "Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,/ Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt".

De ce Coşbuc pare astăzi un poet aproape uitat? Răspunsul îl conţine creaţia sa: "Nu cerceta aceste legi..." Nu le cercetăm, mai ales cei care ştim ce urmează. Mai de folos e să deschidem cartea. Şi să (re)citim "Balade şi idile". E un excerciţiu spiritual de o rară frumuseţe.