Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
››› Vezi galeria foto ‹‹‹Vian Boris a fost un personaj emblematic al boemei pariziene de după 1945, dominată de existențialismul ajuns, superficial vorbind, o modă. „Scurta lui viață - evoca cercetătoarea Magda Ciopraga în Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012) - a fost marcată de maladia cardiacă apărută la vârsta de doisprezece ani și de presimțirea morții, de unde trăsătura de urgență a întreprinderilor sale, acordată cu starea generală de angoasă a contemporanilor. Istoriei haotice el i-a opus, ca și alții, pasiunea de a trăi, de a experimenta repede și mult, de a comunica. Aceasta a produs, ca manifestare imediat vizibilă, evoluția sa în domeniul muzical, de la orchestra alcătuită, elev fiind, cu frații săi și cu un prieten, sub influența jazzului lui Duke Ellington, ascultat la Paris; a cântat apoi, în timpul războiului, cu faimoasa lui trompetă, în orchestra Claude Abadie și a compus versuri pentru cântece interpretate, între alții, de Henri Salvador și Brigitte Bardot”.
Succes scandalos
Vian a făcut critică muzicală, după 1946 (în revista Jazz-Hot și în Combat), și a fost director artistic la firma Philips, apoi la Barclay, ceea ce l-a condus, în En avant la zizique… et par ici les gros sous (Cu muzică, înainte… și paralele încoace) (1958), la acuzarea artei comerciale. Spre sfârșit, a scris două librete de operă, Le Chevalier de neige (Cavalerul de zăpadă) (1957) (muzica D. Milhaud) și Fiesta (1958) (muzica G. Delerue). „Evident nonconformist - remarca Magda Ciopraga -, viața publică a lui Vian, printre tinerii «zazous» nebuni după «swing» și «jitterbug», a concentrat într-o formulă accesibilă, dar și enigmatică un tragic special, cu aparență bufonă, întâlnit în literatura epocii la Raymond Queneau ori la autorii de teatru absurd. Pe de altă parte, chiar dacă făcuse studii la École des Arts et Métiers (École Centrale), el n-a practicat ingineria decât între 1943 și 1946, până la succesul scandalos obținut cu J’irai cracher sur vos tombes (Voi scuipa pe mormintele voastre) (1946), pastișă de «roman negru» american, publicată sub pseudonimul Vernon Sullivan (adaptată pentru teatru în 1948 și transpusă cinematografic în 1959): în acest gen și sub aceeași identitate imaginară, avea să mai publice Les Morts ont tous la même peau (Toți morții au aceeași culoare) (1947), Elles se rendent pas compte (Femeile nu-și dau seama) (1948) și Et on tuera tous les affreux (Moarte pocitaniilor!) (1948)”.
În cercul patafizic
Mitul lui s-a construit în cartierul Saint-Germain-des-Prés, în cercul de la barul „Tabou” și prin colaborările la diverse reviste, între altele Les Temps modernes. În 1952, a fost primit, cu titlul de „ecarisor cl. I”, în buclucașul Collège de Pataphysique, moștenitor al ideilor lui Alfred Jarry. „În același timp însă, avea probleme de sănătate, se despărțea de prima soție, era în proces pentru primul roman publicat sub numele de Sullivan, iar pentru a putea trăi trebuia să traducă mult (din Raymond Chandler, Peter Cheyney, Dorothy Baker, A. Strindberg, Omar N. Bradley, A.E. van Vogt, James Cain, Nelson Algren, E.G.H. Thigpen, H.M. Cleckley). Cu excepția aprecierilor restrânsului cerc patafizic, notorietatea lui rămânea încă exterioară, contribuția cea mai importantă, cea din roman și din teatru, fiindu-i recunoscută tardiv, după dispariția lui: ultima creație, L’Arrache-cœur (Smulgătorul de inimi) (1953), a fost refuzată de editura Gallimard, deși prezentarea îi aparținea lui Queneau, care, începând chiar cu L’Écume des jours (Spuma zilelor) (1947), descoperise, ca puțini alții, valoarea lui Vian”, evidenția biografa Magda Ciopraga.
Invazia absurdului (în teatru)
Mai departe: „În teatru, Vian a fost unul dintre primii reprezentanți ai revirimentului produs după al doilea război mondial, ilustrat cu prioritate de Ionesco și Beckett: piesa L’Équarrissage pour tous (Ecarisajul pentru toți), deși târziu jucată, a fost scrisă în 1947 și exprimă în mod frapant deja, dincolo de abundentele nostimade, sentimentul vidului. Grav lirice și în același timp degajat burlești sunt și celelalte piese, care, ironizând regulile realismului, îi subminează valorile: intriga evoluează arbitrar, personajele sunt inconsistente, totul se construiește ca o lume de stereotipii agreabile, dar mereu minate de irațional. Ciudatul Schmürz din Les Bâtisseurs d’Empire (Constructorii de Imperii) (1959), tăcut și diform, ajunge din victimă o tiranică obsesie pentru protagoniștii care, treptat, sunt anihilați. Invazia absurdului copleșește astfel rațiunile existenței și ierarhiile etice, totul fiind mască, aparență ambiguă, dincolo de care dispare chiar frontiera dintre comic și serios”.
Paradoxale artificii demistificatoare
Cele mai cunoscute opere ale lui Vian sunt romanele, aici libertatea de mișcare între genurile literare și procedeele lor, între valorile morale și noțiunile gândirii ajungând la o formulă aparte. „După suprarealism și profitând de experimentele verbale inaugurate de Rabelais și ajunse la Queneau, Vian a creat un roman poetic în care imaginile insolite și jocurile de limbaj - de la utilizarea termenilor figurați în sens propriu până la creațiile propriu-zise, prin diverse metode - se opun principiului reprezentării realității, instaurând supremația textului. Romanul acesta e, în același timp, teatral, intens scenic și lipsit de sondaje interioare îndelungate, grave: personajele focalizate primesc fără surpriză întorsăturile sorții, suferințele și idealurile lor rămânând în general neexprimate. În acest fel, acrobațiile verbale, stilul sprințar și întâmplările fanteziste nu sunt simple gratuități, ci paradoxale artificii demistificatoare, «gadget»-uri semnificând deruta, disperarea tăcută. Singura realitate e aceea a miraculosului - cu nuferi care cresc în pieptul unei tinere bolnave, cu luni de sute de zile, cu un deșert înveșmântat într-o vegetație nemaivăzută -, și a dispozitivului lingvistic care-i corespunde”, mai reținea cercetătoarea Magda Ciopraga.
Opuneri romanești speciei idilice
În siaj: „Primul roman, Vercoquin et le plancton (Vercoquin și planctonul) (1946), relatează alert, între o primă și o ultimă «surprise-partie», amorul Maiorului pentru Zizanie și obstacolele întâmpinate din partea unchiului fetei, tutore și patron, tronând birocratic asupra unui imperiu de supuși care, la cea mai mică neatenție a lui, se dedau frenetic distracțiilor. L’Écume des jours este, după Queneau, «cel mai sfâșietor roman de dragoste contemporan», opus mereu speciei idilice, de la decorul înflorit și căzut rapid în coșmar până la intriga principală, terminată cu moartea tinerei Chloé. Colin, care o iubește și care, ca un nou Candide, nu se descurajează, pierde tot ce are și se sacrifică pentru ea, întâlnind, la nivel social, aberante tehnologii administrative, religioase, bancare ori militare, iar la nivel personal, cel mult indiferență. În final, șoricelul casei, dublu tăcut al protagonistului, vorbește pentru prima oară, cerându-i pisicii să-l mănânce. Și în L’Automne à Pékin (Toamna la Pekin) (1947) destinul e o enigmă a cărei unică evidență rămâne cruzimea: chiar dacă universul evocat e cu totul fantezist - o acțiune inginerească în deșertul Exopotamiei -, asupra lui apasă aceeași cinică fatalitate. Construcția omului se face pe nisip și duce de fiecare dată - fie că e vorba de o cale ferată ori de una a credinței, de calcule ori de inconștient - la nenorocire”.
Mesaj sumbru
Spre final: „Combinația de aparență năstrușnică și fond pesimist e prezentă și în L’Herbe rouge (Iarba roșie) (1950), unde inginerul Wolf imaginează o mașină de distrus amintirile, Saphir Lazuli se omoară neputând-o iubi pe Folavril, unicul satisfăcut fiind Senatorul Dupont, un câine care și-a găsit mult visatul «ouapiti». L’Arrache-cœur se oprește mai ales asupra unei iubiri materne din ce în ce mai posesive, prilej pentru Vian de ridiculizare a studiului psihologiei profunzimilor: personajul martor, Jacquemort, e un psihanalist neputincios; contrar clasicului «raisonneur», el devine lucid doar spre final, când își observă propria confuzie în materie de timp obiectiv și când, odată constatată lipsa propriei dorințe chiar după contactul cu pasiunile celorlalți, decide să urmeze cariera lui La Gloire, pescarul de stârvuri și de alte urme ale păcatelor tuturor. În această configurare a luptei pentru dominație, fatalitatea e localizată mai mult în interiorul personajelor și se manifestă prin culpabilități variate. Oricâte interpretări s-au găsit acestor romane simbolice, s-a înțeles că mesajul lor este, precum cel al întregii creații a lui Vian, sumbru”.
Suferință inutilă
Concluzia: „Totul, cu prea scurta excepție a tinereții, e după el suferință inutilă, începând cu lumea inocenților lipsiți în chip natural de conștiință, fie de plante sau animale. În aceste condiții, complexitatea preocupărilor scriitorului - în toate genurile literare, dar și în muzică ori în artele plastice - traduce febrila căutare a sensului și reacția emotivă corespunzătoare acesteia, o amărăciune cu atât mai convingătoare cu cât e mai camuflată”.
Opere și traduceri
Vercoquin et le plancton (1946); L’Écume des jours (1947); L’Automne à Pékin (1947); L’Équarrissage pour tous (1947); Barnum’s digest (1948); Les Fourmis (1949); L’Herbe rouge (1950); Cantilènes en gelée (1950); L’Arrache-cœur (1953); En avant la zizique… et par ici les gros sous (1958); Les Bâtisseurs d’Empire (1959). Postume: Je voudrais pas crever (1962); Le Loup-garou (1964); Trouble dans les Andains (1966); Chroniques de jazz (1967); Manuel de Saint-Germain-des-Prés (1974); Cinéma, science-fiction (1978); Traité de civisme (1979); Le Ratichon baigneur (1981); La Belle Époque (1982); Cent sonnets (1984); Chansons (1984). PRINCIPALELE EDIȚII: Théâtre, UGE, 1971; Romans, nouvelles, œuvres diverses, Librairie générale française (1991); Œuvres complètes, Fayard, 15 vol. (1999-2003).
În limba română
Spuma zilelor (trad., prefață și cronologie Sorin Mărculescu), București, 1969; Toamnă la Pekin (trad. Gabriela Abăluță), Iași, 1992; București, 1999; Iarba roșie (trad. Gabriela Abăluță), București, 1997; Smulgătorul de inimi (trad. Diana Bolcu), București, 1999; (trad. Diana Crupenschi), București, 2003; Femeile nu-și dau seama (trad. Nicolette Tiloi), București, 2000; N-aș vrea ca s-o mierlesc (trad. L.-M. Boros și G. Banu), Pitești, 2002; Blues pentru o pisică neagră (trad. N. Tiloi), București, 2003; Voi scuipa pe mormintele voastre (trad. Gabriela Abăluță), București, 2004; Moarte pocitaniilor (trad. Gabriela Abăluță), București, 2005; Cronici romanțate (trad. Diana Crupenschi), București, 2006; Scrieri pornografice (trad. Iolanda Vasiliu), București, 2011.
106 ani se vor împlini în 20 martie 2026 de la nașterea scriitorului Boris Vian.
„A trăi înseamnă a menține în viață absurdul”, Boris Vian, scriitor
„Scurta viață a lui Boris Vian a fost marcată de maladia cardiacă apărută la vârsta de doisprezece ani și de presimțirea morții, de unde trăsătura de urgență a întreprinderilor sale”, Magda Ciopraga, cercetătoare
„Istoriei haotice Vian i-a opus, ca și alții, pasiunea de a trăi, de a experimenta repede și mult, de a comunica”, Magda Ciopraga, cercetătoare
„Ceea ce mă interesează nu este fericirea tuturor oamenilor, ci fericirea fiecăruia dintre noi”, Boris Vian
Citește pe Antena3.ro
